Doamna Carmelia Leonte, despre Volumul meu gothic III- „ZBOR SIHASTRU”

Multumesc doamnei Carmelia Leonte pentru această postfață în cuvintele căreia mă regăsesc pe deplin

”Simfonia oglinzilor stricate”


Ca în retorica antică, unde frumuseţea şi înţelepciunea erau nedespărţite, în poeziile Dorinei Neculce frapează o îngemănare de virtuţi care împreună alcătuiesc un ideal. Lumina înghite întunericul, astfel încât sensul final al discursului liric rămâne unul senin, în ciuda tensiunilor inerente creaţiei. Golul dintre cuvinte este acoperit de ecoul lor. Nu există tăcere, ci un murmur prelung, ademenitor, aşa cum nu există noapte, ci o simfonie de iluminări difuze, minunate, care schimbă conturul obiectelor şi al sentimentelor, până la nerecunoaşterea lor.
”Simfonia oglinzilor stricate” este o metaforă definitorie pentru că evocă pe de o parte lumina, prin răsfrângere şi amplificare, iar pe de altă parte, imperfecţiunea. Aici avem deja un oximoron, o contradicţie, pentru că lumina este întotdeauna perfectă şi preluarea ei pe suprafeţele lucioase ale oglinzii ar trebui să fie asemenea. Această trădare, acest zbor frânt este tocmai sursa de tristeţe pe care o speculează poeta în versurile ei. Oglinda e un alt fel de ecou. Aici tăcerea pare perfectă, dar în realitate este o altă modalitate de a vorbi: strâmbă, prin imagini deformate.
Această imprecizie a sensurilor, îngăduită în creaţie, o tulbură pe Dorina Neculce şi, în acelaşi timp, o impulsionează să meargă mai departe pe drumul ei. Ceea ce îşi propune este o căutare a plenitudinii, a veşniciei ascunse în efemerul clipei, a nezdruncinatei măreţii care se află în umbra unui fir de iarbă. Şi dacă nu va găsi ceea ce caută, după cum, cu amărăcine, presimte, poeta are un plan de rezervă: să se dedice până la ultima suflare căutării în sine, înnobilată de frumuseţe.
Sunt excluse peripeţiile, surprizele. Autoarea este creatorul universului căruia cu trudă îi face loc în lume. Ea este atotştiutoare, cunoaşte la perfecţie toate legile lui. Şi totuşi, ce surpriză, precogniţia lucrurilor nu răpeşte nimic din farmecul lor, ci le dă o stranie şi dublă noutate. Ele există în acelaşi timp în universul preştiut de poetă şi în cel împărtăţit. Fluturii decapitaţi, copacul de ceară, păpuşa din azilul de suflete, exploratorul nebun, înţeleptul din Soare sunt tot atâtea figuri ale unei lumi plauzibile, deşi contradictorii, în care suntem invitaţi. Riscul este să ne molipsim de această veşnicie îndelung căutată, care îşi plimbă trista circularitate în pagini, să intrăm definitiv în poveste. Sau, la fel de bine, putem face din ochi personajelor, să le devenim complici, să ne permită intrarea provizorie în catedrale de ceară pentru a ne minuna împreună cu ele.
Dar, orice am face, nu ne putem ridica la nivelul creatorului. Ne lipsesc imaginaţia, forţa de coagulare, experienţele de viaţă şi, mai ales, lecturile, întotdeauna unice şi irepetabile. Doar ştim, fiecare cititor citeşte cartea lui, traduce lumea acelei cărţi într-o limbă proprie, diferită de a noastră. Dorina Neculce, în mod evident, are lecturi inconfundabile. De aici, şi prelungirea lor în lume este la fel.
Aşadar, ne putem lua la trântă cu felinele care bântuie prin versuri, ori să împrumutăm măştile unor zburătoare, să ne însuşim nume de ceară care nu ne aparţin, putem fi temerari, clarvăzători, aventurieri, dar nu putem fi autorul care a orchestrat totul. Dorina Neculce ia forma şi culoarea decorurilor pe care le descrie, se confundă cu figurile de stil, cu straniile personaje, însă procesul invers ar duce la implozie. Puterea îi aparţine. Numai ei. Intangibilă.
”În cele câteva cărţi deja publicate, Dorina Neculce confirmă un talent autentic. ”Surdă” la moda epocii, la tentaţia scriiturii sofisticate sau tehnicizate, ea işi ascute condeiul pentru a reda sunetul vocii ei interioare, mereu acelaşi, purtător de infinite nuanţe ”.

Carmelia Leonte