TU

TU; Şi restul
inimii tale
vrei să afli mai multe?
deschide geamul şi
lumea asta care geme de mirare
o să îţi cadă
la picioare
cu sandalele desfăcute
o să se lipească
de buzele tale
suflet peste suflet.

femeia din umbră

auzeam strigăte
sub fereastră
lumina se curba
ca o femeie amorțită
mă decupam
fantomatic
legănam copiii din floare
apoi mă destrămam
cu spatele aplecat
cu mâinile în buzunare
în colțul acela
mă reclădeam
doar pentru tine
cu mare grijă iată
îţi pot atinge chipul
şi tu mă privești
fără de ochi
fremătând alături
de femeia care mi
s-a cuibărit…în umbră

prea scump

acum
am şi plecat
cu privirile întoarse
auzeam murmurul nestins
al globurilor de stele
de ce sunt trişti
oamenii întrebam
când le pleacă amintirile
în zbor ca dintr-un cuib
răsădit
în piatră
caut urma cuvintelor mele voi
nu mă mai puteţi urmări
de la o vreme
am devenit o ceaţă întinsă şi deasă
scriu poeme încâlcite
necitite
în braille
caut un cântec
de nimeni
ştiut pentru mine
Totul
e încă prea scump
lucruri nefolositoare licăresc
fantomatic
la umbra zilelor mele
ca nişte firide adânc
săpate în imensul semn
de întrebare

Haiku

Ƹ̴Ӂ̴Ʒ Ƹ̴Ӂ̴Ʒ Ƹ̴Ӂ̴Ʒ Ƹ̴Ӂ̴Ʒ Ƹ̴Ӂ̴Ʒ Ƹ̴Ӂ̴Ʒ

stol de fluturi albi
inundaţie în zbor
suspin îngheţat

recviem albastru

atât de curată
e lumea ziceam
gropile astupând în
urma zilelor mele
se vedea pământul
reavăn mirosind a ceaţă
morţii se dezveleau de umbre
,,să lupţi până la capăt,,
auzeam secvenţial
ecouri dintr-un vis
(ce nu mai era al meu )
umărul mi se desprindea
stropi de noapte îmi
îmbrobodeau fruntea
nu puteam să nu mă bucur
începuse Totul.........reqviem  albastru
........................viață fără de moarte și
........................început fără de sfârșit.

călătorii

călătorii
cu faţa ascunsă în
marasme de argint
-călător al unui timp
apus caut o vină -atât
cât mi-a mai rămas din
celebrele vieţi ale celor care
m-au născut
odata cu
noaptea asta stoarsă din
fibra lemnoasă de chiparos
adunându-mi ridurile frunţii
încerc să le acopăr copiilor albaştri
locul dezvelit al inimilor secate şi
degetele mele crude risipesc universul
de-a lungul şi de-a latul drumurilor de oţel :
-inimă de aur zic inimă de fier
lasă-mă să mi se stingă felinarul,
nu
mai pot fi
eu
veşnicul
călător
al umărului tău obosit.

învăţ din limba pietrelor

învăț din limba pietrelor

dorina neculce

îmi schimb cuvintele din 7 în 7 ani,

abandonez un alfabet uitat,

învăț din limba pietrelor

dacă-mi dai voie

mă îmbrac în piele de șopârlă

să-ți cânt un cântec înstelat

cu ochii strânși

și gura încleștată

mi-adun chiar palmele

în semn de rugăciune

vibrează inima

doar la ta chemare

se destramă norii

și-ți desenez pe ape conturul

unei lumi uitate

la margine de țărm

acolo unde amantele așteaptă

împietrite-n gesturi indecente

și se întețește fumul

tras în piept de obosiții mateloți

privesc lumina

de pe ultima treaptă a Turnului Babel,

gândesc secvențial,

legănându-mi picioarele

în ritmul răgușit al tobelor

mă sperii ca un spirit

dosit să-ți fure ochii

să-ți vadă dincolo de gânduri

un trup ce nu a fost al tău

și cerul se mărește

deasupra noastră

ca o cupolă de catedrală

păzită de oastea îngerilor

coborâți cu tolbe pline de săgeți

și în ecouri angeline pier

mult așteptatele cuvinte

mă leg cu o sfoară

de trupul tău/ atârn
doar în cădere
mi se prelinge lacrima-
ecou înstrăinat-
sub piept/ am ceasuri demontate
șuruburi mici se împleticesc
prin măruntaie îmi construiesc
noi funii
să pot înjgheba scară
pe umărul zilei din zori
mă odihnesc/ pentru o clipă
îți proiectez imagini răsturnate
prin apa diformă a cerului
înoată aceleași pribegite aripi
ca niște lopeți căzute
pe marginea fântânii

când mă îndoiesc

când spui că mă iubești,
s-aprind în cale stele omenești,
și-atunci, te-ating
în piept, stingher,
cu aripile-mi șlefuite de oțel,
și îți șoptesc
(sau poate doar gândesc)
aș vrea să te privesc!
ce-aud? ce-ai zis?
(când lunecam spre Paradis)
că m-ai uitat, atunci
când ai crezut că am plecat?
...ori poate tu m-ai așteptat,
să fiu mereu,
în visul tău,
să-ți strâng ninsori
cu brațele-mi de flori,
în zori să te trezesc,
să-ți scriu cu degetele
până amorțesc
atât cât te iubesc,
să îmi lipesc de geamul tău,
fiorul meu
de nimfă diafană,
uitată-n stană,
și să te țin legat,
cu trupul aplecat,
cu gândul încurcat
în visu-mi ferecat.
sau să te risipesc,
să-ți spun că nu
te mai iubesc,
ci, doar te amăgesc
o, stai! de toate mă-îndoiesc.
sunt trestia cu chip lumesc,
cu rădăcinile înfipte
în strat ceresc.

Poveste cu mistreți

(proză suprarealistă) Era o vreme de început de veacuri. Mistreții aveau colții de fildeș. Se răcoreau, în zilele arzătoare, înotând, în amonte, prin apa aceea limpede, polară. Peștii se oglindeau jucăuși, ca într-o zbatere de pleoape. Când râul mușca furios din maluri, mistreții se retrăgeau vlăguiți la marginea pădurii de cleștar, mirosind a poveste, își așezau trupurile masive în bătaia zănatecă a soarelui, strigându-și somnul de strigoi-vârcolac. Apoi se îndesau unii în alții, într-o grămadă umezită, șuierându-și în urechile clăpăuge truda unei zile zbuciumate. La umbra salciei lăcrimate, strivesc în buze fire de nisip din clepsidra timpului, înghițind cu eforturi supraomenești toate poveștile voastre. Îmi șuieră în timpane și acum zgomotul sinistru al răsuflării pufăite a dobitoacelor din pădurea de cleștar. Sunet sinistru, aducător de neliniști , înghițitor de vremuri. Şeherezade, cu ale lor cosite despletite apleacă frunțile încrustate de stele albe ,culegându-mi de pe buze fluturii amețiți în poveștile prea aspre, pe care le-ati turnat în mine ca într-un mesager al dragostelor voastre neîmplinite. Fluturii îmi desenează trupul într-un ultim sărut. Al morții sau al vieții? Aripile scutură ploaia de cuvinte peste o lume care le-a pierdut sensurile. Cuvintele se ascund nevrednice, undeva, în liniștea albă. Un ecou pierdut răsuna haotic : tristețea are ochi căprui. Poate erau doar vorbele pierdute demult în lumea asta de cineva plecat întru veșnicie, iar încremenitele nu-și căutau decât stăpânul, plecatul întru adormire. În lipsa altor cuvinte , oamenii încearcă a da sens acestora...Își vopsesc ochii în nuanțe banale spre a nu moșteni tristețea. Mă privesc în ochii tăi și văd căpruiul ochilor mei. Să fim noi tristețea oamenilor de nisip? Dacă am întoarce cuvântul pe altă parte, oare am putea vedea fericirea? Aripile străvezii continuă să abată asupra lumii o întreagă poveste amestecată în cuvinte nerostite, mesaje pierdute, răvașe fără destinație. Ochi limpezi neînlăcrimați par buni de așezat pe fața îngerilor din icoanele decolorate de vremuri necuprinse în cartea vieții veșnice. Şeherezade se zbenguie prin iarba necosită, înspăimântător de verde și înaltă încât le spală fețele cu roua care nu se ia până la amiezi. Întind plasele și așteaptă să prindă fluturii mei , pe care i-a eliberat gura arsă de arșița zilelor trecute călare pe soarele-bulgăre-aprins. Ele sunt aducătoarele de răvașe împrăștiate. Pierduții așteaptă, cuminți, semne albastre de nemurire... Dar se trezesc mistreții cu ai lor colți de fildeș. Nesătulii molfăie firele de nisip din clepsidra timpului ascuns. Mii de povești minunate, poveștile voastre, alunecă vertiginos în burți fără de sens, așa cum a alunecat, într-o zi sfântă, Iona în burta nesătulă a Balenei flămânzite de rugăciune. Acum, mistreții mei, sătui de povești erodate de timp, se odihnesc la umbra salciei înlăcrimate, rumegând, plictisiți, cuvinte pierdute, vorbe mincinoase, răvașele de dragoste( trădări) netrimise vreodată, pribegite clipe , ostatice în burți nedemne.

Poemul împăcărilor cu Cerul

Îţi scriu pe-o lacrimă de cer: Iubire,!

Chiar glasul, azi, îmi este mai sonor,

Dar vine ploaia-n gânduri, iară,

Și îneacă în adâncuri al meu zbor.

Îţi scriu pe-o aripă de stea: Iertare!

Și fruntea vreau să ţi-o ating,

Dar steaua ta alunecă în mare,

Iar eu am obosit să te mai strig.

Îți scriu pe foaia albă, veche,

Răvașe arse, pline de fior,

Dar vântul suflă-n literele mele,

Și mă ascund sub umbra unui nor.

găsesc silabe moarte

mi-aruncă-n spate timpul
o vină neiertată
și ochiu-mi strânge din cenușă,
lentila-i afumată...

împărățesc lumina mea-n tavernă
îți netezesc și zarea
cu mâna cea eternă

cuvântul se smerește,
mi-e omidă
iar inima clipește,
se-nchide în firidă...

nu mă privi!
căci timpul îmbracă haina
de veșnic cerșetor,
întinde mâna-i scârnavă spre tine,
te crede muritor...

eu strig: -el mi-e condorul de departe,
venit să înghită din abisuri,
să-mi șteargă din cuvinte
care-au murit în mine,
dar s-au născut în carte!

cu degetul pe buze,
stau răstignită într-un vers,
m-ai sărutat pe tâmplă
și m-ai răpit din Univers...

eu tot mai zbor prin galaxii, în zare,
culeg fărâme de iubire,
pierdute-n disperare...

și mă prefac în trandafir,
cu fruntea de mister,
se-nalță gândul meu spre soare,
de-mi trece dincolo de cer...

prin hăuri, găsesc silabe moarte,
le suflu-n aripi, le trezesc,
pe fruntea-ţi siderală,
migăloasă le şi lipesc...

caut oglinda nemuririi,
să mă privesc, așa, în ape,
ca numele să pot să ți-l rostesc,
în alte mii de șoapte...

lozinci

crăiasa, în caleașca de foc,
împarte zâmbete și flori trecătorilor agitați
mă atinge cu un zâmbet,
iau zâmbetul cu grijă
mi-l așez pe buze
la Zoo a îndrăznit
să se dreseze papagalii,
atunci intrăm
ca la paradă,
doi câte doi...
se cântă aproape solemn:
-podul de piatră s-a dărâmat...
vom face altul...și altul...
vocea se pierde, prăvălindu-se în mii de ecouri...
pe maidan, copiii aleargă disperați aceeași
minge cu ochii încercănați

la măcelăria din colț
carnea râde paranoic în galantare,
mult sânge pe dușumea
și-n gât un gust amar
de viață sugrumată în aziluri învechite
astă noapte, la poartă s-a pripășit un câine
îmbrăcat în lozinci anti-sistem:
-nu mai avem carne! scandează glasul înfundat
în buze unse de grăsime.

în fundal, parcă lipite de inima cerului,
două bătrâne își țin tăcute mâinile tremurânde
și se înfruptă din constelații
Andromeda le cuprinde tristețea cu brațul,
sugrumându-le durerea în pumn.

manifest fără de ţară

inima mea începea a bate
inegal, în cele trei dimensiuni...

auzi: strigăt/dorință/chemare?

se desfăcea-n fâșâi
de ritmuri bizantine
și căuta, acolo, în adânc,
banul de argint cu chip de rege...

se topea-n zare strigătul-țipăt
de meliță veche,
strivitoare de cânepă verde,
lăsată-n lacrimi la dospit

îngerii ieșeau la gura soarelui,
se aruncau cu mâinile împreunate
în botul mielului nejertfit,

cântau serafic un cântec dezgropat
să lege firea de a doua răstignire

dar, iată-L! poartă o cunună
strivită-n banii de argint
și se retrage, vinovat,
c-a înflorit(latent) în mii de inimi...

arde ramul de măslin în fereastra
pusnicului,
vorbește sfântul în șoaptă tainică
neobositului metanier,

doar ochiul vlăguit mai poate zări
l u m i n a din pământuri

credința- nu-i doar mașina
care încovoaie spatele,
plecând genunchiul lumii...

nevralgii

fiinţa mea nu mai strigă
însetată a obosit
inima nu i se
mai deschide
nu i se mai zăreşte ceasul 
şi stau în genunchi
  așteptând să treacă trenurile NE-răbdării
prin halte murdare câinii
îşi arată colţii ho viaţă nebună
sunt doar eu îmi port trupul răscumpărat
nimeni nu mai suflă
oraşul a şi murit
cu fularul tras pe gură
cu venele mele destupate
auzi cum trece timpul?
ho viaţă nu îţi mai arăta
colţi şi unghii+elitră
cerându-ţi tributul
neplătit

a mai trecut un AN

picură sângele

desfăcut din palmă

a mai trecut un an îmi zic

chipul meu s-a împlinit

cu încă o umbră

toate au fost precum şi sunt

în ecoul nopţilor cresc

nuferi de zăpadă

viaţa îşi vede de ale ei

pe când eu bat la geamul mamei

,,cine e?,, întreabă ea legându-şi

basmaua îmi înnoadă toate dez

ILUZIILE face semnul

crucii de departe

,,dormi draga mea,,

(totul va fi bine)

tresar și

îmi pipăi venele îngroșate

fiul rătăcitor

împuţinat la trup
dezrădăcinat
de taină
cu umerii rotunzi
uşor aplecat
caută drumul
înspre inima mea
drumeţul timpului neştiut
de ieri
 nu s-a mai întors
caută drumul
uşor aplecat
cu genunchiul tocit
zâmbetului meu
cuprinzându-i absenţa
dezrobit
de încă o taină
subţiat de viaţă
şi încă un trup

frângerea pâinilor

numai un sfat al femeilor gândesc
ar mai putea scăpa omenirea
din groapa asta în
care se intră
de bună voie
mâna mea
flutură vântul
prefăcându-l
în stană de piatră
nu mă mai plac
de câteva zile
am pierdut șiragul amintirilor
și îmi frâng drept
în jumătate gândurile aşa
cum ai frânge o pâine
pe care vrei
necondiționat
să o împarți
sub clar de lună
în sângele cumpărat

lăuntrică

am învățat predestinarea

până la cea din urmă treaptă

cobor sau urc atât de evaziv

îmi apare adevărul încât

gândesc în visul altora

dar trăiesc în emoțiile mele

nu mă mai puteți ajunge
zbor sau cad de deasupra lumii
într-un oraș cu porțile închise
şi toate astea au fost nu
așteptate nici pregătite
ci am fost surprinsă
de tunetul vocilor străine
pe când îmi rosteam
ultimul cuvânt

Tu, Tată

lacrimi de sare se varsă peste râurile sacre
manechinele bat în ziduri
cu pumnii în-cimentați
Tu, Tată, ne îndemni să răsădim iedera
la temelii
să ne înălțăm desculț
prin spicele aurii și să
culegem sufletele coapte
din copacul facerii
să le așezăm în sicrie plutitoare
cu care vom lumina
gura cerului aplecată ca o
arcadă cu îngeri măsluiți
asupra noastră
sfârșitul de veac nu suflă
nici dinspre miazăzi și
nici dinspre miază noapte
eu nu cutremur niciodată primăvara
e doar freamătul frunzelor de-argint care ne pâlpâie
prin trupuri
și iar ne răstignim
(cui lângă cui) cu brațele întinse
ca niște cruci înfipte
în ferestre
ascultăm cu urechea
lipită de lutul galben cleios
cum se rostogolesc ecourile vii
din alte vremuri păstrate
cu aripile împleticite cu
buzele strânse
pășim încurcat peste
umbrele noastre peste
amintirile noastre

craterele sorţii

craterele sorții


Privești prin craterele morții
vezi noaptea ca o fecioară despletită
îşi piaptănă copilul nenăscut
cu degetele descărnate trasează linii negre
desenând cărările vieții
îmi stropește așternutul cu sânge
de la un capăt până la celălalt într-o tăietură adâncă
împrejurul grumazului meu se ivește o formă perfectă.
pic...pic...pic.
se scurge viața prin ochiul nopții îmi spui cu mâinile așezate peste fruntea mea treci
eu te bântui seară de seară
te strig pe un nume demult uitat
îți caut gura asprită de vânt
să-ți îndes în ea toate neliniștile mele.
............................................................
În zi de sabat îmi umplu obrajii cu fum
suflu în răs(timpuri) ca un animal înjunghiat vreau
să aprind focul unui alt Prometeu.
............................................................
Oamenii mă fixează din dosul măștilor de ceară
prin același ochi bulbucat străbăteam întunericul lăptos
care s-a scurs pe ferestre pe când nu se mai arătau zorii
îmi înfigeai adânc degetele în urechi şi
așteptai ca un pârdalnic tensionat
să mi se desprindă din trup zeitatea crescută până
dincolo de umbră.
Auzi?
Grumazul meu a început să plângă
pic...pic...pic.
Boabe de rouă se scurg aritmic prin craterele nopții, morții, sorții.
(aaaah, craterele astea blestemate care îmi brăzdează chipul
condamnându-l despotic la veșnică uitare).

timp uitat

în clipa asta, ceasul
la mine-n frunte s-a mutat,
și-mi ticăie secundele deșarte.
tăcerea mea te-a așteptat.

cu palmele de jar aș arde pragul
ce ne-a-însemnat în ochi uitarea
și numai ție ți-aș cânta de dragul
a tot ce ne cânta, odată, marea...

privește-mă în ochiul de mărgean!
nu întoarce iar privirea,
(coboară de pe soclu-ți marmorean)
să-ți desenez pe trup
iertarea sau iubirea.

sunt eu, pierduta de demult,
găsită-n visuri de smarald,
sunt eu, și iarăși pasul ți-l ascult,
când mă petreci pe-al înserării prag.

dar mă răsfir în umbra ruginită,
pe chipul tău de zeu aztec
m-aștern ca ploaia nesfârșită
și mâinile prin taine le petrec.

gânduri

În tăcerea albă-a nopții,
Chem un spirit să nu uite,
Să m-așeze-n fața sorții,
Umbra...pasul să-mi sărute...

Gânduri, umbre,visuri pline,
Drum își caută în noapte
Odihnindu-se în tine...

Râuri spumegând în valuri,
Brațele-și cuprind frățește,
Țesând mii de idealuri,
Iar LUMINA-le-nsoțește...

Gândul tău coboară oare
Noaptea sub crâmpei de lună?...
Culegi roua și răcoarea,
Care-n calea ta se-adună?...

Circul lumii

Circul lumii(2)

MOTTO: „A stăpâni sau a nu înțelege e singurul mijloc de a nu suferi. A pricepe tot sau a nu te sinchisi de nimic aceasta e singura taină a vieții” (Zobie-de B. Șt. Delavrancea)

Circul lumii-abia începe,
Adevărul stă în umbră...
Lume-și pune fard pe față,
Încercând să se ascundă...

Oamenii au mască sacră,
Cum a fost de la-începuturi,
RAR, un seamăn se arată,
Lepădând ale lui scuturi...

Vrei să schimbi TU omenire?
Brusc, o palmă te lovește,
Ai schimba legea cu firea,
Și...ironic omenirea te privește...

Ce-ar fi viața fără lacrimi,
Fără omul cel în zdrențe?
Ar mai vrea bogatul lacom
Cu nevoi să se răsfețe?
Ce-ar fi viața fără ură?
Fără drag de cei al LUI?
Lumea-ar sta cu pumnu-n gură,
Vorba-ar fi a...Nimănui.

În mine

Se zbat 10 vieți
într-un vibrato crescendo
sfârmându-mi oasele nefolositoare,

aidoma a 10 păsări străvechi, înhumate,
care-și cer dreptul la existență
înlăuntru casei sufletului meu...

Trupul,
Materie neprielnică,închisoare a spiritului mut,
Se lasă purtat de înzecitul zbor interior...
Înșirat asemeni metaniilor sfinte,
șlefuite de aripa pleoapelor tale aprinse:
viața ei de ieri(pasăre a văzduhului)...
viața ei de azi(pasăre a lutului nears)...
viața ei de mâine...poimâine(pasăre albastră trecută prin cercuri de foc)...

Viața mea adevărată, înfricată
Se ascunde îndărătul numerelor fatidice
Rugându-te șovăitoare
Să o trăiești măcar până înaripatele își mistuie amețitorul zbor
și zbuciumata zbatere
de dinăuntru...oaselor mele...

Eu...Tu...
Prezențe ireale ale aceluiași zeu interstatic...

Lumea mea...se topește în lumina trupului tău.
Lumina ta... se trezește în adâncul ființei mele.

***

Învârte aprig cheia amintirilor...
Balerina își continua neîntreruptul dans
Pe ritmul dezacordat
al muzicii tale
șoptindu-ți cât ești de fericit...

Lumânarea se reaprinde în cele mai umbrite colțuri
pe care uneori încerc să le rotunjesc

aceeaşi scară

Aud , ades, un cântec
ce nu piere,
Parcă desprins din trupuri de cadâne,
Și-acea nespus de simplă netăcere,
Ca încantarea unui rit
Se lasă așteptată peste mine...

Iar când ajunge, risipit,
ecoul ei la jumătate,
Mi-apropii mâinile de piept
și o simt în mine
ca pe-un fulger cum străbate,
Și cum îmi răsfoiește
fila de jurnal
pe fiecare parte.

Chiar tu-mi țineai
în palme zilele-mi fierbinți,
Mă întrebai dacă vreun gând
mă doare...

Îți arătam cu pași cuminți,
Un suflet ce-și usca, nestingherit,
Iluzia de trup în soare...

Și așa gândeam:
Ce tristă e cetatea dintre munți,
Când singură-mi încep
peregrinarea,
Și între ziduri i-te-ascunzi,
Făr-a-ncerca
să-mi limpezești cărarea...

Atunci,
mă-ntorc acasă,
și în drumul meu,
Adulmec îndelung mireasma rară
A gurii tale ce n-a încetat
șă-mi strige numele, mereu,
seară de seară...
Pe când urcam necontenit
Spre cer
aceeași scară...
aceeași scară...

Puritatea unui nufăr (fetiţei mele-Adelina)

Peste zări, pe înserat,
O steluță zâmbitoare
M-a chemat cu ea la sfat,
Și-mi Șoptea părtinitoare:
-Uite, fiica ta e mică,
Are-n plete mândrul soare,
Ochi albaștri de mărgică
Și obrajii din petale.
Pentru ce să-i fie frică??
Universul ei nu-i mare.
Mulți o cred o floricică
Și, îi suflă-n ochi răcoare...

*******************************

Eu, atunci, am luat-o-n brațe,
Șoptind vorbe cristaline,
Îi spuneam surâzătoare:
-Râzi! Aleargă prin răzoare!
Lumea ta nu-i încă mare,
Și nici nu cunoști ca mine,
Spinii din priviri străine,
Nici cuvinte de întristare,
Vorba ascuțită-a lumii,
care doare...

***

Nu uita să strângi în tine
puritatea unui nufăr
rătăcit în valuri line.

****
Și-atunci, trupul meu aprins,
Se întunecă pe cale...
Parcă se stingea în mine
flacăra din lumânare...

Decadenţe

(scrisă de Ziua Poeziei- întrebându-mă, de fapt, ce este Poezia- emoţie sau orgoliu personal?)

O, voi, cuvinte folosite,

În mii și mii de alte feluri,

Cu vremea zaceți părăsite

Și-n colbul vostru

Se arată hâtru, adevărul.

Un ,,filozof,, își cântă păsul,

Ce altul, sigur, i l-a mai cântat,

Dar el se crede Înțeleptul

Ce taina lumii-a dezlegat...

Și altul vine peste dânsul

Să-și umfle penele vâlvoi,

Privești la el și te apucă râsul-plânsul,

În mintea LOR tot Universul

Se-împarte doar la „doi”.

Să fii nebun a crede astăzi

Că un poem al tău n-a fost cântat,

cândva, desculț, în plină vară,

Când stelele l-au scăpărat.

Cuvinte oarbe,fade, ascuțite,

Zdrelite cu îngâmfare, fără păsuri,

Ați fost și sunteți tălmăcite,

În zici de alte mii de înțelesuri...

De ce te-or căciuli atâta,

Eternă limbă românească,

Acei ce cred că doar absurdul

Mai are vlagă să trăiască?

Iar vorba strâmbă și vulgară

E, peste toate, împărăteasa lumii,

De dragul ei și-a inimii acreală

Vomită și mai dă pe dinafară...

Făpturii fără de chipuri

Un fluture-și întinde aripa plutitoare,
Purtând spre Eden viața lui
și viața-mi viitoare.

Întreb un trandafir ce vine din adâncuri
Dacă pământul și-a liniștit acele
aspre vânturi.

Dar trandafirul își ofilește catifeaua,
Lăsând în urmă doar parfumul tău
și vieții mele steaua...

Regină hindusă care ne faci o rugă de murit,
Viața-ncepe în adâncuri cu cerul înflorit?

Acolo, trandafirul și crinul ne sunt regi...
Ai vrea misteru-n miez de noapte să-l dezlegi?


Din oase-mi roade-acum un șarpe,
Iar timpul s-a pierdut în vis robit,
Te-ntreb dacă e zi sau noapte,
Și-mi spui doar că
lumina s-a topit,
și-acum e prea departe...

Îmi bate cineva un cui în
pomul de la poartă
și geamul mi-e deschis
de-o mână moartă...

Făpturi fără de trupuri,
vor sufletul să mi-l sărute,
De dragul cerului de după nori
și-al clipelor trecute...

Și ochii mei de chihlimbar,
o gaie hrăpăreață, azi, mi-i cere,
Privesc în jur ca pentru întâia oară,
A mai trecut o zi :
în jur e doar tăcere...

poetul

Poetul e un înger
din ceru-i decăzut,
Împiedicat în aripi,
El pașii și-a pierdut.

Poetul e un astru,
alunecând pe-un nor discret,
El gândul și-l zidește
cântând la clarinet...

Poetul e o liră demodată
în mâna unui vechi romantic,
un vers,o adiere înaripată,
Ce-adoarme, stins, în metru antic.

Au fost poeți, și-n veci or-fi,
Toți sfâșiați de-un ideal romantic,
Iar sufletele le vor dăinui
Scâldate-n vis robit, semantic...

Întreb

Întreb, ades, pe cel din vis:
-Dacă durerea mea din piept
nu mi-e durere,
și cea adevărată
mă cheamă în tăcere?

Și, dacă moartea care mă îmbie,
nu-i moarte adevărată,
ci-i doar un trup
care își cată,în zori, ființa vie,
Iar sufletele noastre șterse
- o simplă jucărie,
pe care adevărata moarte
le cheamă pe vecie?


Și... plânsul meu,
o fi el plâns adevărat?
sau ielele, pe-obraz, l-a înghețat,
În noaptea aceea sfântă,
în care l-au sfârșit
când au dansat?

........................................
În seara asta,
la sânul meu de piatră
se zbate pasărea albastră,
și vrea, însetata de năpastă,
să-mi soarbă sângele-otrăvit.
Își strigă penele sub dânsa,
și își ascunde-n ele,
ciocul oțelit...

Poveste fără veste :)

Ei,și ce ,dacă aseară
M-am îndrăgostit de-un zmeu,
Fetele se înfioară,se
ascund de chipul său,
Dar, ce-mi pasă :
ele-s ele, eu sunt EU.

El m-a luat aseară-n casă,
Mi-a șoptit că sunt frumoasă,
Și-o să-mi fie
mire pe vecie...

Dar povestea, tot poveste,
Rău-i rău, fără de veste...
Cine sufletul i-l știe,
Ca și mine-n poezie?
Cine sufletul i-l cântă?
Păsul, cine i-l ascultă?
Și-i promite c-o să-i fie
Soață pe vecie???

EU,

Ca să închei povestea
Fiului de împărat,
Ce răzbește întotdeauna,
Ca și soarele cu luna...
Am strigat:

-Las” să moară!
Fiindcă-aseară...
Nu mi-a dat un sărutat
De la poartă,
Fără veste a plecat
...La  Măria lui ION,
Fiindcă-i fiica cea frumoasă
A lui VERDE ÎMPĂRAT..........
Și-am rămas strângându-mi
pumnii în oftat.

P.S.:Scuze, celor care
chiar au poposit,
Şi i-am amăgit...

po)veste despre tata

Poveste despre tata

Iar e deschisă uşa de la şură
Şi tata înhamă cai'-n iarnă întâia oară,
Li s-au tocit copitele săpând în bătătură
Şi-atunci pornim agale, coborând spre ulicioară..

E noapte...Luna ne priveşte liniştit...
Dar tata-i lângă mine,
Şi dorul meu din piept a adormit.
O aură din bunătatea lui mă ocroteşte,
Şi-mi mângâie obrazul obosit, aud cuvinte sfinte,
pe care tata nici nu le rosteşte,
Şi-o pace fără seamăn în gene s-a topit...

Ne latră câinii de pe uliţi şi fierăria îşi deschide poarta,
Fierarul pregăteşte focul şi cuiul înroşit,
Iar calul îşi primeşte-n oasele bolnave,soarta,
Şi parcă satu' întreg a adormit.
Cu sârg loveşte în copite,
Dar cuiele se strâmbă, mult mișcate,
Fierarul iar le scoate scorojite,
bătându-le atent, în altă parte...

O, biete suflete însângerate,
V-aş lua în braţe, acum, copita-ndurerată,
Ş-aud cum inima scrâşneşte
Ea nebuneşte-n piepturi vi se zbate...
Apoi, pornim pe drumul dinspre casă.
Pribegii călători mai şchioapătă o dată,
Şi paşii şovăielnici parcă mă apasă.
Dar tata-i ogoieşte, vorbindu-le în şoaptă.
.............................................................
Icnesc în somn şi duc alăturea de mine,
Povestea asta din adâncuri, fără file,
Cusută.n lacrimi reci şi cristaline.

Sunt gazda îngerilor rătăciti

E nucul sfânt ce-și varsă dorul,
El viața mea o poartă în cuvânt,
Doar mie îmi cunoaște zborul,
Și leagănă pe ram al meu avânt.

Iar ca tabloul să se închege,
Un Cupidon s-așază obosit,
Începe arcul să-și dezlege,
Săgețile din tolbă i-au pornit.

Şi dragostea de viață o revarsă,
Peste pământul plin de flori,
Pe geană lacrima-i îngheață,
Spre-a nu sfărâma oceanul de fiori.

Un dor de lume împăcată
Se cerne-n ploaia de culori,
Un curcubeu...o inimă curată...
Îmi desenează tainic peste nori.

Chiar azi m-am împăcat cu cerul,
Sunt gazda îngerilor rătăciți,
Pornesc prin inimi să-nțeleg misterul,
Celor de umbre răstigniți.

peste puntea mea

Peste puntea mea



Peste puntea mea de doruri,
S-a topit ades uitarea,
Magi cu frunți scăldate-n nouri,
Peste zări plutesc chemarea.

Peste puntea mea de viață,
S-aud triluri adormite,
Visele îngenunchiate
Se apleacă să m-alinte.

Peste puntea mea de vise,
Trece-n dor o presimțire,
Și-mi alungă gânduri triste
Despre timp și despărțire.

Peste puntea mea de gânduri,
Stol de păsări se așază,
Pâlpâiri de aripi moarte
Înlemnesc pe câte-o rază.
.................................................
Soarele-și trimite tandru,
Toată purpura de aur,
Iar pe frunțile-obosite,
Ne așază câte-un laur.

Celeste

În liniștea celestă,strălucește-o stea,

Și-n bolta cerului albastră,

se conturează amintirea ta

Sub umbra care a pierit

În urma noastră.

Ce fericită-i umbra

pe care-o desenează trupul tău,

Ea țese nopțile senine,

Te-însoțește pretutindenea, mereu

Şi se-odihnește noaptea lângă tine.

Cu brațe nevăzute te-înconjoară,

Străpunge ochiul de Orfeu,

Aș vrea să-i țin eu locul,

În astă seară...

Şi dau ocolul casei tale,

Adesea-mi tremură făptura-n vânt,

Chiar trupul mi-l înveșmântez în zale,

Acoperindu-mi sângele în legământ.

Se face iară dimineață,

Un fulger îţi străbate zarea,

Te văd trecând pe lângă chipul meu,

Și-n urma ta se lasă iar...uitarea...

Gothic solitude

când se lasă zorii
până în galerii
Fluturi galactici
alunecă-n apusuri
cu genunchii la gură
uşor timoraţi
îmi prind mâinile
murdare des(cusute
peste pleoape
acolo unde se adună
norii în forma
umbrelor
de cenuşă

Nostalgii

Nu mai adie vântul pe poteci,
Doar crengi uscate ne însoțesc, azi,
Pasul,
Copacii își îndreaptă-n zare trupuri reci,
Plâng înfundat, dar nimeni
Nu le mai aude
Glasul.

A mai trecut o toamnă peste noi,
Cu ploaia frunzelor pictate,
Se împărațește liniștea-n zăvoi
Și mii de gânduri zac
Uitate.

Vin amintiri, cu degetele-n geam,
Și bat la inimi ferecate,
Suav ecou răzbate peste ram,
Chemând zadarnic întâmplări
Neîntâmplate.

Tu stai la geam cutremurat,
Aştepţi nerăbdător să-mi simţi
Plecarea,
Asculți tăcerea nopților târzii,
Şi-auzi cum valul sparge
Marea.

un sat cu porţile deschise

am crescut într-un sat cu portile deschise
uneori paşi lui sacadaţi spărgeau liniştea dimineţilor
e moş niculae îmi ziceau fraţii mei ar trebui să îi zicem
despre ţigări
să nu mai fumeze
moş niculae pătrundea fantomatic
prin portile deschise
obrazul lui pământiu începea
să semene a moarte
ehei ce ştiţi voi
aş fi fost mort demult
demult de pe la vreo doi ani
am început a fuma culegând mucuri de ţigară
de pe moşia boierului şi tuşeşte tuşeşte plin
din tot pieptul
se desprind
zeci de omizi
leneşe crăpate
i se întind peste buze
moş niculae nu schiţează nici un gest
doar îşi întoarce faţa spre cimitir
acolo
acolo sunt cu toţii
nu pot să mai stau
se ridică pare un exorcizat
încă tulburat de văpaia nopţii
şi nu am mai auzit de el
din clipa aceea
doar mâna lui uscăţivă
ne mai bate în fereastră
în miez de noapte
degetele lui descărnate
cer o ultimă ţigară

dear mother

Now when all the rivers have dried up
When they split entirely
herbage
Sprouted wild beasts languages
Remember that thou hast born
a sign of fears undone
I've lost my courage in a final
cry
My hands shape the truth
hot clay
turning it on all sides no
you could not recognize and
eyelids are the only opener
Cavernous in this city
the angels were departed
climbed up on the wire
rusty spiders



dragă mamă

acum când toate râurile au secat
când m-au despicat în întregime ierburi
săblatice cu limbi de jivine încolţite
îţi mai aduc aminte că m-ai născut
într-o zodie a fricilor despletite
curajul mi-a pierit într-un ultim strigăt
mâinile mele modelează adevărul în lutul fierbinte
răsucindu-l pe toate feţele nici
nu l-ai mai putea recunoaşte şi
sunt singurul deschizător de pleoape
în oraşul acesta cavernos
din care îngerii s-au depărtat
aburcându-se pe fire
ruginite de păianjeni

pulsam

pulsam în inima femeii
cu ochii aprinși
cu fața răvășită
și el săpa noi umbre
prin labirint deschidea
cărări întortochiate
ferite de lumină
prin cele două margini
păpușile cu chip de ceară
trudeau
cărau pământul
să umple coșul pieptului
apoi se răsturnau în mine
cu unghiile ascuțite
gata gata să îmi muște sufletul
și răsădeau flori cu aripi
aproape sângerii
……………………………………………
am dus-o bine în vara aceea
vânzându-mi toate unghiile din piept

zădărnicii sau de piept cu viaţa

am început o viaţă nouă
cu acelaşi frig în oase
cu aceiaşi pantofi
scorojiţi înconjor pământul
dau lumii ce îmi cere
dau bucăţi de carne din mine
se revarsă acelaşi strigăt
absurd
absurdul
se pare că
mi-a devenit
singurul şi cel
mai fidel IUBIT
nimic nu s-a schimbat
poate doar lacrimile mele
au alt gust

gândul colectiv

inima mea -pasăre
zguduită de friguri
îţi bate în fereastră
e revoluţie domnule
n-auzi
se prefc imperii
ard casele cu suflete pioase
ne întoarcem pe aleile pustii
câini comunitari fac rondul
astăzi nu a mai murit nimeni
stăm închirciţi şi aşteptăm finalul
se aruncă zaruri
câţiva popi îşi mângâie bărbile
lumânările ard
e linişte şi asta este esenţial
nu mai trec soldaţii
drumul e închis
nu se mai aud strigăte
aţi căpiat cu toţii
,,pe aici nu se mai trece,,
râd cu pumnul umplut de sânge
inima-mi tresaltă ca o scoarţă
îi leg corzile cât mai strâns
îngerii mei tremură
frica li se cuibăreşte
pe sub pleoape
ne este frig şi frică
strigă ei
nici flacăra
nu ne mai arde

furtună pe ape

arbori gigantici scuturau
petale de culori peste
brațele mele revărsate galopau
hergheliile de fluturi:
-haideți, haideți...le șopteam stins
fără să le ating sufletele dezgolite,
mai e doar o parcelă cântătoare până-n
tărâmul umbrelor de foc spărgeam în dinți
nerăbdările din timpuri cu trupuri de gheață
și aripile noastre ușor ciobite
ușor cicatrizate dobândeau zboruri
și tot valsau tot vâsleau peste o iluzorie întindere
de ape lumea iubirilor neîntrupate
se ivea într-un tablou nocturn
sfâșiind tălpile nălucilor prin mărăcini și
eu tot galopam gândul printr-o furtună de nisip
mă închirceam strângându-mi la piept
mantia de fluturi undeva departe de lume
se adunau zorii mă trezeau cât să îți
modelez aceiași mult promiși îngeri
cu aripi de mătase și te tot îndemnam
-haide...haide...
şi sufletul îţi cobora urca urca
nemaigăsindu-mă zilnic
peste aceeaşi întindere de ape.

proza

nopţile erau lăptoase şi reci. am trăit copilări cu o frică paralizantă. când se terminau orele, colegii mei mergeau liniştiţi, fiecare pe uliţa lui. eu, o porneam cu paşi repezi spre poartă, doar-doar o să mai câştig o secundă de lumină.
dar lumina nu mă asculta. cum ajungeam la marginea satului totul se întuneca. se auzeau doar câinii lui gherasim, dezlanţuiţi şi nemiloşi ca şi stapânul lor, care parcă ducea cu mine un fel de război tăcut.
alergam şi în gând blestemam cu ură de copil.
-mamă, gherasim iar lasă câinii slobozi şi sar după mine, se aruncă chiar la picioaree şi mi-e frică.
-ardă-l-ar fucu să îl ardă de criminal. doar l-am rugat să le dea drumul după ce treceţi voi de la şcoală. fată dragă, pe ăştia nu îi linişteşte nici dracu'. neam de hoţi şi de destrăbălaţi.
parcă mai prindeam curaj când o auzeam pe mama cât era de ,,vitează,, la vorbă şi nu numai. cu ea nu trebuia să te pui că te făcea cu ou şi cu oţet de nu îţi mai trebuia nici de sare la scrumbie.
iernile erau urâte şi abia aşteptam să se facă primăvara, să mai crească zilele.
şi totuşi aveam un motiv să mă bucur de bogăţia acestor seri când mă întorceam de la şcoală
în una din seri fratele meu mai mare m-a aşteptat şi am pornit împreună pe drumul





stand by, ma uit la un film pe tvr1  :)

haiku

secetă albă
cer despovărat de nori
ardere de tot

not

Noutăţi

traducere de

শাহ্ সূর্য cu Dorina Neculce Obedeya

18 ore ·

not
I knew lives
can be escorts
feminist with machine
and eternally menacing loaded
could climb strange
from Golgotha
on another scale
towards another sky
- Reunification can be fatal -
yet about it
I can not write only
an edge paper
yet about it
I want so much to
your story
but the butterfly night
under light
I watch and
I have no room for
still a heart
another soul
I have no room
not in this house
It is my home
Wing it
not
my flight is

simfonii

am atins trupul lunii
ca pe un copil bolnav cu

genunchiul aplecat
şi i-am cerșit liniștea
care ne legăna cuvinte
în balansoarul amintirilor
era nevoie de amiezi coapte

săpate în obraz.

de sub pana
cocorului ieșeau
picturi rupestre
se înfigeau
în pereții stâncoși
apa clipocea a simfonii
de vioara albastră.

strâng la piept
un curcubeu uitat:
-luaţi! luați! îi tot îndemnam
zorind copiii ploilor târzii
din nouri de ceața
să tot iasă.

despre viaţă cu sfială

scriu despre fericire
despre coborârea ei
în neant despre viaţa
care palpită în pieţe
cu tarabe burduşite
viaţa asta aşa de cunoscută
e ca o reţetă
uşor nesigură
preparată din visuri
surogat de înlocuit cafeaua
dimineaţa nu ne mai batem capul
cu schimbul valutar
câteva ceasuri
şi-au încurcat înadins limbile
în rest
totul decurge
conform planului
auzim clar
ticăitul pereţilor bolnavi

facem economii

până simţim  dureros
cum ne cresc
aripi aspre de lilieci
e o deghizare
despre care tot scriu
pentru că încerc să înţeleg
cine pe cine ia de piept

noegenesis*

ca un naufragiat

cu mătăniile ruginite

alerg luând urma altor primăveri 
uneori mă regăsesc pe aceeași alee

cusută cu fire de sânge

cu arborii crescuți

simetric pe acelaşi rând

strig în pustiul din mine

oferindu-mi hainele

din piele nu mai am unde să

mă ascund voi

sta aici așteptând

trenul în flăcări

-pasager al ultimului meu gând.

*

Noegenesis: Acumularea de cunoștințe prin experiențe senzoriale sau intelectuale.

și totuși

eu stau
aici nu mai visez ținuturi
însorite nu te mai strig
ecoul îmi ruginește umbra mă amuțește
pentru încă o bătaie de o noapte/zi
sunt regina valurilor deșarte
cu mâinile mele țesute-n
miile de noduri cu
umerii mei grotești
limba elastică
ochii fără de sfârșit
aceeași haină de reptilă
din zgomotul infernal
al vrăjii care ne aseamănă

ne/naşterea

încă nu m-ai născut încă
nu m-ai trezit doamne
în trupuri de oase cineva
mult
aplecat peste marginea sinistră
a coastelor mele închipuite
îmi cântă un
cântec suav/ îngânare de
o noapte
/pieire/ cum
îmi spune mama au tăiat
iară şi iară vițelul cel gras
apoi șterge de marginile cerului
mâinile ei însângerate
îmi leagănă venirea
scormonindu-și
de prin pământ

toate rănile ca o
creștere zadarnică a spuselor mele
astupându-mi culorile în chipuri de nuferi
cu frunzele pătate cum le-aș mai putea
cum le-aș mai simţi
frăgezimea sufletelor zbuciumate

poetic creed

allow me
to pass

by rivers of illusions

,, born and not made ​​,,

trapped on shore

the great of defeats

allow me oblivion

stiflng silance
in bones
of silence

and that miracle

still
raises the eyelid

She would not believe

any soul forward with hands

connected by a wall

my body warm

certain offerining

nihil sine numini*

cobor geana luminii
pe cea din urmă treaptă până
mă asemăn zilelor brodate
când venele-mi plutesc
pe deasupra
arborelui de tisa
,,am obosit,, le zic
unor închipuiri trezite
cât să îşi lege șireturile
agățătoare la a ta dorință
doar un nume
mai poate
să te sângereze
gândesc şi ai simțit
în piept deja
cum se sting stele argintii
ca un puhoi de pulbere apoasă-'
în'prin'spre inima ta
*nimic fără dorință

in aceeasi inima cu mine

nu e momentul

să mă mai țin

de promisiuni

șansa nu mă poate ocoli

sunt un călău cu măna

cusută în sânge am

un acvariu şi un singur nume

lipit de urechea stângă

oamenii îmi strigă

pe același ton gingășia

e ca o urmă adânc săpată

de la o vreme pot

să dorm liniștită

între amintiri strigate

fiecare ticăie pe aceeași limbă şi

mă acoperă cu propria piele

e timpul să îmi cizelez şi eu

cum se cuvine poezia

să o scot din când în când

în lumină ca pe un anotimp neperisabil

des)

cusut deasupra lumii

înrolat cu bocancul ros

într-un marș forțat

duc un război

cu strigătele nopții

de parcă un străin

mi s-a așezat alături şi locuiește

în aceeași inima cu mine

de gura lumii

mi-am pus frumuseţea în cârje
încă o seară
de neuitat
martir
militant
pe drumul
spre linia întâi
privesc
înspre moarte
cu un fel de sfială
să fie aceeaşi
care mi-a furat
părinţii
să fie acelaşi
trist fatal
nefast legământ
care ne târâie umbra
pe umeri

o chemare

Strigă clopotul în turlă
O chemare neumblată,
Oameni, obosiți de trudă,
Cad pe brazda lor sărată...

Vin uitații să se-nchine,
Pe la porțile înserării,
Curățând pe dealuri spinii,
Un păcat al asteptării..

Ne privesc, trudiți, bătrânii
Chip de sfinți uitați în strană
Nins-au peste ei iar anii,
Își mai leagă câte-o rană...

Îi privește-n ochi uitarea
Și le sapă-n inimi sfinte
Amintiri ce-și poartă starea
Îndeamnându-i înainte...

ochiul

În jalnice ecouri neiertate,
Şi zidul sacru a-început să plângă,
Se zbat în mine păsări neînaripate,
Zăpadă mă sufocă, îmi trece peste tâmplă.

Privește-n silă moartea,
deschide ochiul hâtru, învinețit pe gură,
Așază-n palmă capu-i mândru,
M-acoperă cu zgură..

Mi-atârnă trupu-n soare
Se uită cu-împăcare,
Își trage-n umbră chipul
Și-nvață cum se moare...

moment de sinceritate absolută

de ceva vreme
nu mai scriu
îmi adun doar trupul
fâșăind ca o hârtie creponată
astupată în urme de cerneală
,,un individ mai putin
la religia morţii,,
ar zice unii
poezia
agonizează
în mine
o vreme
așază
pustiu
şi ascuțișul ghearelor
îmi ciobește inima

tic-TAC

,,așa se nasc morțile,, mi-a zis ce mult
am așteptat tăcerile astea la răscruce
nemaiștiind pe unde 
trece nisipul dintr-o clepsidră în altă
spiță de timp
materie de neumblat şi
totuşi
am alergat.
am alergat apoi
am înghenunchiat brusc pe
cea mai ascuțită piatră
tăindu-mi calea încă
ascult cu urechea lipită de burta mamei
ca să-mi pot auzi inimile cum bat la unison:
-tic tac tic tac tac tac...tac tac...

pe ultimul drum

,,bate şi ţi se va deschide
caută şi vei afla,,

mă târăsc pe urma
străinului care a poposit
pentru o vreme în casa noastră
mirosul trecutului îmi taie respiraţia

înainte de a pleca
îmi scutur bine umbra

sufletul
pe tocuri
se înalţă

scrutez cu palma văzDuhul
mai e mult până la capătul Veşniciei, străine
priveşte Tu şi cercetează-mi paşii
ascultă Tu cu urechea cerului şi
spune-mi
până unde
îşi întinde mâna scheletică
o moarte banală
aflată
la capăt de drum

bat în masa tainelor
cu pumnul Tăcerii

opresc pânzele
în gândul cel mai de jos
aud piatra cum şopoteşte

ne cheamă la rugăciune
ca pe nişte fiare sălbăticite
care au rătăcit
în noapte
pe ultimul drum

Dorina Neculce: reînviind pământul

Dorina Neculce: reînviind pământul

reînviind pământul

reînviind pământul

urmele pașilor mei

adânc scufundate

în cenușa fierbinte

(numele lui cain)

mă trec peste întinderea sticloasă

şi caut cu mâinile rănite ochii pierduți

sub caldarâm țiuie

scâncete imperceptibil voite

aruncături de sulițe

toate cuvintele astea

(reînviind pământul)

mă strigă mă cută

ca pe un nume destrămat

din perdeaua norilor de fum

ramură cu ramură

piatră peste piatră

mistică

fricile mele se trezesc
pătrund în camera-mi goală
pieptănându-mi pletele
se ascund
stau până în zori cu
degetele ascuțite
în fereastră gata
gata să îmi muște
din suflet
fluturi/păianjeni zboară
liniștiți purtând
copite ruginite
îmi acoperă ochii…

fricile mele se adapă din cupa nebuniei
otrăvindu-mi florile de iasomie
(o să mă destram)
o să mă destram îmi zic iau
securea retez piciorul stâng
rostogolindu-l peste fricile mele
care îngenunchează
gemând…

strigăt în rădăcini

(în memoria tatălui meu)

stau de veghe la uşa casei mele
şlefuită de atâţia morţi
încă vii cu o mână
îmi mângâie iertarea tata
răsfoind pe fiecare parte trecutul
pletele lui se cutremură
în ramuri ademenindu-mi tristeţea
cu degete
uscate
printre lacrimi
cuvintele îmi cresc
în valuri de ninsori
crivăţul roade din dealuri
nici nu mă mai deosebesc
de luturile astea din care
am fost frământată
înmuguresc
în durere cu
ceruri săpate pe obraz vă strig:
-amintirile mele nu
şi-au găsit sfârşitul
în colbul fierbinte şi
coasta adamică
mă strânge.
............................................................
dar iată
câmpul se îmbată într-o frumuseţe siderală
străbunii mei scrâşnesc
dezmorţindu-şi oasele
din împietritele statui
curg înspre râuri...
.............................................................
neamul meu
a murit zic astăzi
satul nu mă mai recunoaşte.

şi stau hăituit
la hotarul dintre zile
ca un bocet cu gura întredeschisă
a strigare
pe când tăcerea
mă ia cu evlavie
în nesfârşita ei Pază.