marți, 6 octombrie 2015

ochiul



În jalnice ecouri neiertate,
Şi zidul sacru a-început să plângă,
Se zbat în mine păsări neînaripate,
Zăpadă mă sufocă, îmi trece peste tâmplă.

Privește-n silă moartea,
deschide ochiul hâtru, învinețit pe gură,
Așază-n palmă capu-i mândru,
M-acoperă cu zgură..

Mi-atârnă trupu-n soare
Se uită cu-împăcare,
Își trage-n umbră chipul
Și-nvață cum se moare...



la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...

  • sub doua semne
    uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-...
  • Silozurile
    Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ...
  • Mobila
    Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...