marți, 6 octombrie 2015
ochiul
În jalnice ecouri neiertate,
Şi zidul sacru a-început să plângă,
Se zbat în mine păsări neînaripate,
Zăpadă mă sufocă, îmi trece peste tâmplă.
Privește-n silă moartea,
deschide ochiul hâtru, învinețit pe gură,
Așază-n palmă capu-i mândru,
M-acoperă cu zgură..
Mi-atârnă trupu-n soare
Se uită cu-împăcare,
Își trage-n umbră chipul
Și-nvață cum se moare...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
păianjenul îmi înfășura o pânză împrejurul gurii scuipând-o în grimase mă fixa hipnotic. amintirile începea... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu