Tu, Tată

lacrimi de sare se varsă peste râurile sacre
manechinele bat în ziduri
cu pumnii în-cimentați
Tu, Tată, ne îndemni să răsădim iedera
la temelii
să ne înălțăm desculț
prin spicele aurii și să
culegem sufletele coapte
din copacul facerii
să le așezăm în sicrie plutitoare
cu care vom lumina
gura cerului aplecată ca o
arcadă cu îngeri măsluiți
asupra noastră
sfârșitul de veac nu suflă
nici dinspre miazăzi și
nici dinspre miază noapte
eu nu cutremur niciodată primăvara
e doar freamătul frunzelor de-argint care ne pâlpâie
prin trupuri
și iar ne răstignim
(cui lângă cui) cu brațele întinse
ca niște cruci înfipte
în ferestre
ascultăm cu urechea
lipită de lutul galben cleios
cum se rostogolesc ecourile vii
din alte vremuri păstrate
cu aripile împleticite cu
buzele strânse
pășim încurcat peste
umbrele noastre peste
amintirile noastre