proza

nopţile erau lăptoase şi reci. am trăit copilări cu o frică paralizantă. când se terminau orele, colegii mei mergeau liniştiţi, fiecare pe uliţa lui. eu, o porneam cu paşi repezi spre poartă, doar-doar o să mai câştig o secundă de lumină.
dar lumina nu mă asculta. cum ajungeam la marginea satului totul se întuneca. se auzeau doar câinii lui gherasim, dezlanţuiţi şi nemiloşi ca şi stapânul lor, care parcă ducea cu mine un fel de război tăcut.
alergam şi în gând blestemam cu ură de copil.
-mamă, gherasim iar lasă câinii slobozi şi sar după mine, se aruncă chiar la picioaree şi mi-e frică.
-ardă-l-ar fucu să îl ardă de criminal. doar l-am rugat să le dea drumul după ce treceţi voi de la şcoală. fată dragă, pe ăştia nu îi linişteşte nici dracu'. neam de hoţi şi de destrăbălaţi.
parcă mai prindeam curaj când o auzeam pe mama cât era de ,,vitează,, la vorbă şi nu numai. cu ea nu trebuia să te pui că te făcea cu ou şi cu oţet de nu îţi mai trebuia nici de sare la scrumbie.
iernile erau urâte şi abia aşteptam să se facă primăvara, să mai crească zilele.
şi totuşi aveam un motiv să mă bucur de bogăţia acestor seri când mă întorceam de la şcoală
în una din seri fratele meu mai mare m-a aşteptat şi am pornit împreună pe drumul





stand by, ma uit la un film pe tvr1  :)