Poveste cu mistreți

(proză suprarealistă) Era o vreme de început de veacuri. Mistreții aveau colții de fildeș. Se răcoreau, în zilele arzătoare, înotând, în amonte, prin apa aceea limpede, polară. Peștii se oglindeau jucăuși, ca într-o zbatere de pleoape. Când râul mușca furios din maluri, mistreții se retrăgeau vlăguiți la marginea pădurii de cleștar, mirosind a poveste, își așezau trupurile masive în bătaia zănatecă a soarelui, strigându-și somnul de strigoi-vârcolac. Apoi se îndesau unii în alții, într-o grămadă umezită, șuierându-și în urechile clăpăuge truda unei zile zbuciumate. La umbra salciei lăcrimate, strivesc în buze fire de nisip din clepsidra timpului, înghițind cu eforturi supraomenești toate poveștile voastre. Îmi șuieră în timpane și acum zgomotul sinistru al răsuflării pufăite a dobitoacelor din pădurea de cleștar. Sunet sinistru, aducător de neliniști , înghițitor de vremuri. Şeherezade, cu ale lor cosite despletite apleacă frunțile încrustate de stele albe ,culegându-mi de pe buze fluturii amețiți în poveștile prea aspre, pe care le-ati turnat în mine ca într-un mesager al dragostelor voastre neîmplinite. Fluturii îmi desenează trupul într-un ultim sărut. Al morții sau al vieții? Aripile scutură ploaia de cuvinte peste o lume care le-a pierdut sensurile. Cuvintele se ascund nevrednice, undeva, în liniștea albă. Un ecou pierdut răsuna haotic : tristețea are ochi căprui. Poate erau doar vorbele pierdute demult în lumea asta de cineva plecat întru veșnicie, iar încremenitele nu-și căutau decât stăpânul, plecatul întru adormire. În lipsa altor cuvinte , oamenii încearcă a da sens acestora...Își vopsesc ochii în nuanțe banale spre a nu moșteni tristețea. Mă privesc în ochii tăi și văd căpruiul ochilor mei. Să fim noi tristețea oamenilor de nisip? Dacă am întoarce cuvântul pe altă parte, oare am putea vedea fericirea? Aripile străvezii continuă să abată asupra lumii o întreagă poveste amestecată în cuvinte nerostite, mesaje pierdute, răvașe fără destinație. Ochi limpezi neînlăcrimați par buni de așezat pe fața îngerilor din icoanele decolorate de vremuri necuprinse în cartea vieții veșnice. Şeherezade se zbenguie prin iarba necosită, înspăimântător de verde și înaltă încât le spală fețele cu roua care nu se ia până la amiezi. Întind plasele și așteaptă să prindă fluturii mei , pe care i-a eliberat gura arsă de arșița zilelor trecute călare pe soarele-bulgăre-aprins. Ele sunt aducătoarele de răvașe împrăștiate. Pierduții așteaptă, cuminți, semne albastre de nemurire... Dar se trezesc mistreții cu ai lor colți de fildeș. Nesătulii molfăie firele de nisip din clepsidra timpului ascuns. Mii de povești minunate, poveștile voastre, alunecă vertiginos în burți fără de sens, așa cum a alunecat, într-o zi sfântă, Iona în burta nesătulă a Balenei flămânzite de rugăciune. Acum, mistreții mei, sătui de povești erodate de timp, se odihnesc la umbra salciei înlăcrimate, rumegând, plictisiți, cuvinte pierdute, vorbe mincinoase, răvașele de dragoste( trădări) netrimise vreodată, pribegite clipe , ostatice în burți nedemne.