marți, 1 decembrie 2015

găsesc silabe moarte


mi-aruncă-n spate timpul
o vină neiertată
și ochiu-mi strânge din cenușă,
lentila-i afumată...

împărățesc lumina mea-n tavernă
îți netezesc și zarea
cu mâna cea eternă

cuvântul se smerește,
mi-e omidă
iar inima clipește,
se-nchide în firidă...

nu mă privi!
căci timpul îmbracă haina
de veșnic cerșetor,
întinde mâna-i scârnavă spre tine,
te crede muritor...

eu strig: -el mi-e condorul de departe,
venit să înghită din abisuri,
să-mi șteargă din cuvinte
care-au murit în mine,
dar s-au născut în carte!

cu degetul pe buze,
stau răstignită într-un vers,
m-ai sărutat pe tâmplă
și m-ai răpit din Univers...

eu tot mai zbor prin galaxii, în zare,
culeg fărâme de iubire,
pierdute-n disperare...

și mă prefac în trandafir,
cu fruntea de mister,
se-nalță gândul meu spre soare,
de-mi trece dincolo de cer...

prin hăuri, găsesc silabe moarte,
le suflu-n aripi, le trezesc,
pe fruntea-ţi siderală,
migăloasă le şi lipesc...

caut oglinda nemuririi,
să mă privesc, așa, în ape,
ca numele să pot să ți-l rostesc,
în alte mii de șoapte...


2 comentarii:

Demetrian Iustin spunea...

Am sa folosesc chiar unul din versurile tale:
...cuvantul se smereste...
Ce pot spune mai frumos?

Dorina Neculce spunea...

multumesc pentru vizita si semnul lecturii!
inspiratie si mult succes si tie!

murmurul viorii

mâinile mele au amorțit pe arcușul viorii las murmur de stol în drumul rătăcirii chiar glezna mi se frânge a strigăt înăbușit pe țăr...