(în memoria tatălui meu)
stau de veghe la uşa casei mele
şlefuită de atâţia morţi
încă vii cu o mână
îmi mângâie iertarea tata
răsfoind pe fiecare parte trecutul
pletele lui se cutremură
în ramuri ademenindu-mi tristeţea
cu degete
uscate
printre lacrimi
cuvintele îmi cresc
în valuri de ninsori
crivăţul roade din dealuri
nici nu mă mai deosebesc
de luturile astea din care
am fost frământată
înmuguresc
în durere cu
ceruri săpate pe obraz vă strig:
-amintirile mele nu
şi-au găsit sfârşitul
în colbul fierbinte şi
coasta adamică
mă strânge.
............................................................
dar iată
câmpul se îmbată într-o frumuseţe siderală
străbunii mei scrâşnesc
dezmorţindu-şi oasele
din împietritele statui
curg înspre râuri...
.............................................................
neamul meu
a murit zic astăzi
satul nu mă mai recunoaşte.
şi stau hăituit
la hotarul dintre zile
ca un bocet cu gura întredeschisă
a strigare
pe când tăcerea
mă ia cu evlavie
în nesfârşita ei Pază.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu