duminică, 30 septembrie 2012

mă plânge timpul

mă scutură noaptea cu plete împăienjenite
de parcă-s haină tocită în care nu
mă mai încap şi el
mereu acelaşi stins
tuşeşte în paltonul demodat
ascunde sub piele
îngrămădirile de timp
prea repede şi prea absurd-poruncă nedictată
în care zace ochiul minţii
ca într-o baltă înverzită
scuturându-mi copacul de stele
alunecă pe valuri mă simte stingheră
-urmă adâncită- sub pământ
nu-mi mai  încape chipul
de parcă ziua n-ar mai fi
întreagă
mă plânge timpul-
iubirea mea pierdută-
auzi? mă plânge timpul
(cu faţa îngropată/ în
palme răsturnată)





sâmbătă, 29 septembrie 2012

până la cer şi mai departe

se sting multlăudatele democraţii
se vor aprinde alte focuri albe
în sanctuar
îngerii se vor sinucide
în direct aruncându-şi diademele
până la cer şi mai departe(distanţa
dintre o inimă de piatră şi o zi
cu insistentele reclame obositoare
E-uri prin piele ni se vor prelinge
şobolani albaştri iesiţi strident pe
sub trotuare homleri alunecoşi
se vor desprinde)

în catedrale se vor îngălbeni
în ceară sacerdoţi cu feţele adânc săpate
în labirinturi întunecate vor pătrunde primii fiori
poeţii vor adormi cu umerii striviţi pe buzele efigii
lacrimi filigranate se vor ţese sufocând lamentaţiile puerile
nu mai e timp acest veac e un lucru uitat în crisalidă
o luptă cruntă care îţi va prinde bine când se va stinge focul
la marginea zărilor se vor aprinde felinare
lumini adevărate

iată-mă

străin şi singur
sătul captiv în a mea piele
sugrumat privesc
nesăţiosul meu sânge
curge prin venele învolburate
loc făcând larvei ce-mi răscolea
mormântul agonizând aievea
simt cum îmi descreşte universul
hlamidă înroşită
a jertfei mele de demult
până la urmă
tăcerea asta oarbă
mă va zdrobi
***
şi m-am legat cu lanţul disperării
de zidul rece scuipând
faleze triste adormite


joi, 27 septembrie 2012

trec nopţi

trec nopţi

nemăsurate apusuri  cresc 
pe sub gene
cu pumnii ascuţiţi şi 
lutul acela numit vietate
îmi numără paşii cu arcul 
trăgând
în forme de inimi
trec nopţile mele
încercănate cu mâinile pâlnie/ păsări de pradă
strigând: veniţi să aşezaţi iară mortul
în urmele drepte cineva mi-ar putea
răni chiar și nechezatul şi
lutul acela izgonit
turnându-se-n tine cine
l-ar mai putea recunoaşte?

rezemat -umăr dat porţii-
nechemat a mea iubire îl va urî
dar vino şi mestecă pâinea
nefiartă în palma ta
o frunză de umbră
ne va trezi






miercuri, 26 septembrie 2012

sub umbră


Sub umbră

umbra lui Dumnezeu
ușor tremurată
se contura vag
pe sub maluri
în semne adânci
de întrebare:
tu omule deșert
numit deșertăciune
de cenușă
până când
vei seceta
în furtuni
de nisipuri
ridicându-ţi
peste timp
palma/chip
aspru
peregrin




marți, 25 septembrie 2012

tăceri înfipte

infinitule cu pulbere şi vânt
îmi era bine azi
când mă desfătam într-o risipire
de umbre moarte
în tăceri înfipte în
aşternuturi  înasprite
îmi îndemnam fuga înnebunită
frământând nisipul în copită
încercam zborul păsării de aur
legături de braţe îngăimate pe sub
subsuorile mele născătoare de nuferi
negi  puroaie şi bube coapte ca şi ochii
albiţi de şoapta soarelui
arzând
sclipeşte viaţa adormită
cu dinţii roşii încleştaţi
în gura aburcată a cerului făţarnic



duminică, 23 septembrie 2012

mă umplu fără tăgadă


mă umplu fără tăgadă


http://misionara-misionara.blogspot.com/2012/09/ma-umplu-fara-tagada.html

treptat treptat
făcliile se sting
în mine clipocind
ca nişte ape obosite
mâini nedefinite mă împing şi
mă gândesc înspre grădinile acoperite
în care îmi îngropam pisicile adormite
cu ghearele înfipte în pământul rotund

a fost anul meu de foc
a fost anul meu fără de margini
şi am tras capetele până la râul aceluiași
călugăr care veghea cu privirile încimentate nesfârșitul
porumbul agoniza verzui hrănind copiii umbrelor
cu fericirea atârnând pe umeri
zâmbesc neliniștiți pe sub pete de lumină

(va fi secetă cruntă în așternuturi
o seceta cu cămăşile negre înflorate
trestii aplecate s-or adăposti în
florile galbene fără de ceruri)

dar îmi vor acoperi paşii în colbul
unui drum bătătorit cu sânge

!deschideţi-mi poarta
gândului să mă plâng
cu lacrimi de primăveri tăcute
mestecate în amurguri
neînfricatele mel plăpânde
amare viu colorate cu sânul
prea plin-picături de jad-
aruncate în ultima zăpadă treptat
treptat în mine se mai sting urme de lumini
semnale imprecise ale unui far uitat
la margine de timp

!!fii bun tu cel de nicăieri fii bun
ca o gură fierbinte
deschisă în lutul alb
ca un pescăruş ce o să
îmbătrânească feţe neobosite
aprinse pe o faleză pustie şi
tac şi tac până
mă umplu fără tăgadă cu lacrimi
icoane vorbitoare şi
jumătățile de gând


vineri, 21 septembrie 2012

iubire cu obrazul de fum

îi spuneam iubire cu cap de mort îi spuneam iubire întoarsă iubire răsturnată cu mâini de catifea albastră atingeam ochii mortului rătăcind printre aripile oamenilor de hârtie despuiaţi la marginea străzii aceiaşi cerşetori îşi trăgeau îndărătnic umbrele din zid e semn bun prietene lângă marginea dungată de lumini suprapuse nu mă mai simt nu mă mai ştiu şi alerg de-a lungul şi de-a latul meu într-o fugă cu picioare de lemn răsuflând uşurată a trecut dar era cât pe ce pasărea metalică îmi scormoneşte cu ciocul în inimă căutându-şi aripile dislocate n-am avut nicicând pene de fum am fost mereu goală am fost mereu stricată fără de mâini şi fără de picioare mi-ar fi foarte greu să o iau de la capat şi alerg de-a lungul de-a latul într-o fugă nebună de mine de plânsul copacilor tăiaţi pe care îl numeam iubire iubire cu obrazul de fum



>

marți, 18 septembrie 2012

şi mă întorc uşor frapat

mă cheltui şi mă risipesc ceilalţi
fac predicţii despre copacul albastru care
a fost cândva nuc şi
spun că va închide sigur ochiul meu
înlăuntrul scoarţei striate
lumi
ficţiune
ghizi cu ceafa groasă
fardaţi discret cu monoclu
cu barbişon trag în linii subţiri
cravata violacee şi costumele croite
dintr-un alt drum îmi vor întoarce pasul
personalizat
pe aici învăţăcelule
la ce îţi mai folosesc ţie ochii
înlăuntrul scoarţei celebre mă simt
aproape singur
mă simt aproape imun aici
nu mai am nici cuvinte obscure de scrijelit pe ramuri
nici medicamente interzise nocive cancerigene
nici un dumnezeu întârziat nu imi va cere dovezi de impietate aici
pot trăi intens la foc automat evenimentele din ultima vreme
în care s-au sinucis câini comunitari cerându-şi dreptul la turbare
aud cum respiră prin rădăcini copii autişti asfixiaţi de igrasii
programe multilateral dezvoltate masuri de austeritate
directive un alt domn cu faţă de retard le
va zămbi tâmp îngăduitor răscolind cu mâinile putrede arginţii
mă va îndemna zorindu-mi decăderea
pe aici învăţăcelule
treci uşor în burta oamenilor de zăpadă
o să fie cald
târziu foarte târziu(se făcuse noaptea de-a binelea) mi-am dat seama că
bunica mea era de fapt şi de drept mama uniunii europene şi
m-am întors uşor frapat dar
nu e cazul
fenomenul e real
trebuie doar să-mi dau jos mănuşile albe
pălăriile roşii
pelerina neagră pantofii camaşa cu manşete tighelite
ciorapii chiloţii achiziţionaţi recent de la
second hand
e un fenomen superireal
igrasie pornografie duşmănie sărăcie şi
undeva cândva un altcineva la fel de bun partiot-
semnul de pe cer arătat tuturor românilor nemulţumiţi-
îşi va croi lejer din copacul albastru o
limbă imensă din autenticul lemn

luni, 17 septembrie 2012

Când nu eram atinşi de răsuflarea morţii

Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spaţiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, făcându-mă să strig. Mă ţin cu mâinile de un perete imaginar al timpului umed, alunecos. Îi şi simt alunecările mâlite şi mă izbesc de chipuri cunoscute sau ele se izbesc de mine.
Nici nu mai are importanţă,  pentru că atât de mult am ocolit subiectul acesta, încât mi se pare firesc să alunec, să curg şi să mă rănesc, să răscolesc prin fierbinţeala amintirilor spre a scoate câte ceva înspre lumină.

Ani de liceu: trişti, cu întâmplări haioase, amintiri.
O curte spaţioasă. Glasuri stridente de elevi care se reîntâlnesc după o vacanţă lungă. Elevi detaşaţi, inteligenţi. Era şi normal să fie aşa, etotuşi un liceu prestigios care produce viitorii dascăli şi marii artişti.
Vocea directorului răsună grav, înstăpânind auditoriul. Deşi omul e de statură mică, răspândeşte în jur un sentiment de siguranţă, un respect pe care nu încerci să ţi-l justicifi, îl iei ca atare.
Mă apropii de un grup. Înţeleg din discuţiile lor că sunt colegii mei, dar îi privesc parcă de dinafara cercului restrâns. Încă nu interacţionez în nici un fel, oricum îi voi cunoaşte mâine, pe îndelete.

-Clasa a IX-a D, filologia!!! Veniţi aici! Ne apropiem de profesoara cu privire blândă, cu mişcări nervoase de insomniac. E diriginta ne spune ea în grabă şi ne explică unde ne este clasa. La parter, lângă intrarea profesorilor, a doua, pe dreapta, lângă a XIII-a D.
Parcă nici nu mă zăresc din mulţimea asta de trupuri de copiii. Merg la internat. Aflu că voi sta cu fetele de la muzica şi pictură şi mi se pare interesant. De fapt, aici voi afla poveşti zguduitoare din viaţa acestor copii, poveşti care se vor plia perfect peste ,,povestea mea,, şi mai ales voi cunoaşte o fată care studiază oboiul şi care o să Îmi devină cea mai bună prietenă. E Cornelia. Are şi ea o dramă ascunsă în suflet pe care i-o vom descoase în nopţile noastre de nesomn în care fiecare era îndemnat să spună ,, o poveste,, care putea fi chiar şi adevărată.
Şi poveştile curgeau. Nostlagia se personifica şi parcă se scria singură, în lumina zănatică a lunii, pe ferestrele imense ale internatului rigid.

A doua zi, cunosc şi clasa. dâDestul de neobişnuită mie. Spaţioasă, cu geamurile uriaşe. Abia am găsit-o, rătăcind de-a lungul culoarului. Văd tăbliţa -clasa a IX-a D şi intru.
-Cauţi pe cineva? intreabă o fată grăsuţă cu funde mari, albe.
Era viitoarea premiantă a clasei, Liliana Hriţcu. Fata care se va sfârşi ulterior într-un tragic mod, nepermis de crunt. Chipul ei e încadrat într-o lumină dulce, într-o sensibilitate şi o bunătate de nedescris.
-E clasa mea. Nu caut pe nimeni...
Simt că sunt uşor încurcată de atenţia nedorită care mi se acordă.
-Heeeiii!! Veniţi să vedeţi ceva! Uite, fetiţa de ieri...Noi am pus pariu că e sora mai mică a cuiva, dar e în clasă cu noi.
Sunt întoarsă pe toate părţile, de parcă mi s-ar căuta defectele ascunse.
-Horaţiu!! Horaţiu!! Ştii că ieri vorbeam despre fetiţ aceea mai mică îmbrăcată cu fustiţă de balerină? E în clasă cu noi. Nu e chiar aşa de mică .
Se apropie de noi un băiat destul de dezvoltat, cu un zâmbet imprimat pe buzele cărnoase, mereu umede. Merge agale, de parcă nimeni şi nimic nu ar putea să îl mai scoată din ritmul lui.
Apoi, clasa se umple de râsul lui prietenos şi vocea uşor răguşită:
-Ce chestie, e simpatică...pare o păpuşă veche. De unde vii? De la ce şcoală?
-Dintr-un sat...
Şi nu ştiu ce e aşa de interesant. Dar tac.
Aflu din discuţiile lor că mulţi au fost colegi la Liceul Eminescu. Suntem 22 de elevi dintre care doar 4 sunt băieţi. Fiecare dintre colegii mei va fi de-a lungul timpului ,,o poveste,,.
*****************************************************************************
Pra de limba română. poeta Maria Baciu ne este dirigintă. Suntem tare mândri când e ne zice ,,copiii mei,, şi ne recunoaşte ,,ajutorul,, dat elevilor de la arte, atunci când le realizam compunerile. Ba putea să ne recunoască şi le spunea care dintre noi a scris şi cui. Ne amuzam şi ne simţeam fantastic pentru că nu se supăra pe niciunul dintre noi pentru lucrurile astea.

uneori nu ne ridicam la înălţimea aşteptărilor ei şi ne ameninţa patern:
-Măăă, vă mănânc, mă! Eu am avut mereu încredere în voi. Dacă nu mi-l învăţaţi, pentru ora viitoare, pe Sorescu, pe de rost, chiar vă mănânc!
Eram silitori şi competitivi. Mulţi îl vor învăţa pe Sorescu, ba vor învăţa şi poezii suplimentare ca să îi facă o surpriză.
Alteori ne plânge de milă şi ne zice uşor întristată că ni se cer prea multe.
-Mă, copii, sincer mi-e milă de voi. Ce învăţaţi voi, la literatură universală, acum, eu am învăţat la facultate. Chiar nu e drept să vi se ceară atâtea.
mai erau orele de cenaclu, chinuitoare, cu discursurile unor poeţi pe care nu îi înţelegeam atunci.

Într-o zi, îl studiam la orele de cenaclu pe Arghezi cu poezia ,,- De ce-as fi trist ?,,

De ce-as fi trist ca toamna tarzie mi-e frumoasa ?
Pridvoarele ne sant cosuri cu flori ca de mireasa.
Fereastra mi-este plina
De iederi impletite cu vine de glicina.
Beteala si-o desface la mine si mi-o lasa,
Cand soarele ramane sa-l gazduiesc in casa.
O prospetime noua surade si invie
Ca de botez, de nunta si ca de feciorie.

De ce-as fi trist? Ca pacea duioasa si blajina
Ma duce ca o luntre prin linisti de lumina?
E un suras si-n vraful de carti sa ma alinte.
Vieti noi tresar vioaie din foste oseminte
Vad frunza ca scoboara din ramuri cate una
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud si ganguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.

Luceferii la noapte, scaparatori, i-adun
Din cerul ca o coada deschisa de paun.
Singuratatea-mi doarme culcata-n somn alaturi
De-a lungul intre paturi.
Ma-ntreaba cateodata, trezita dintr-un vis,
"Esti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis?"
Nu ma sfiesc de dansa, nici ei nu-i e rusine
Ca fuge si se-ascunde de lume langa mine.

De ce-as fi trist? Ca nu stiu mai bine sa framant
Cu sunet de vioara ulciorul de pamant?

Nu mi-e cladita casa cu sita peste Trotuş
In pajistea cu cranguri? De ce-as fi trist? Si totusi ...


Eram plini de viaţă. Era acea vreme a frumuseţilor când nu eram atinşi de răsuflarea înspăimântătoare a morţii.
Poate nu aveam putere, în ziua aceea să ne concentrăm.
Dar a izbucnit atît de puternic şi atât de nervoasă, pentru că nu îi răspundea nimeni, corect şi concis la întrebarea: ,,De ce era, totuşi, trist poetul, măăă?,,
Şi ne lua la rând, ăncruntându-se din ce în ce mai mult:
-Horaţiu? Lili? Dorina? Ce mama-dracului aveţi azi? De ce ar fi trist un om care are de toate...şi totuşi? insista ea.

Nimeni nu ştia sau poate doar gândeam practic, din perspectiva copilului lipsit, în momentul acela, de empatie, a copilului care nu vrea să ştie, care încă nu fusese atins de sentimentul ameniţător al morţii ca de aripa usturătoare a unei acvile uriaşe, regină pe deasupra lumii.
Cu toţii credeam că un om care are de toate, trebuie să fie şi foarte fericit.

-E sentimentul morţii, mă! Omul stă mereu în umbra morţii. Ce era aşa de greu?
Şi ne zâmbeşte înţelegător, intuindu-ne nedumerirea.
**************************************************************************
În pauza râsete, chicoteli. Horaţiu ne recită din Bacovia, haios, cu râsul lui răguşit şi mulţumit că am supărat-o şi noi măcar o dată pe doamna.

-Eu zic să lăsăm discuţiile astea despre ce şi cum...cu moartea şi să ne amintim de ceva mai muuult, mult profund.
Şi începe cu un ton grav, baritonal, dar în acelaşi timp încărcat de ironie şi umor:

,,Un gol istoric se intinde,
Pe-acelasi vremuri mã gasesc...
Si simt cum de atita ploaie
Pilotii grei se prabusesc.,,

Şi arată prin gesturi artistice cum piloţii, grei se prabuşesc.

-Lasă că îi trece. Chiar nu am putut, azi, să mă concentrez. Asta nu trebuie să ne îngrijoreze. O să avem şi întruniri mai prolifice.

Uşa clasei se închide cu un ecou întunecat. Copiii au crescut atăt de mari, încăt sălile nu i-au mai putut cuprinde.



duminică, 16 septembrie 2012

cu gâtul pe trunchi- aşteptând

plecat atât de departe
peste mări oceane şi zări
dragul meu zeus
când te vei întoarce
am să îţi croşetez
trandafiri sălbatici
din firele de timp
umbră a ecoului de sub pământ
furtuni de curcubeu
cu spatele pictat
zădărnicindu-ţi zborul
atunci vei vrea
să îmi îmblânzeşti tu
chemările zicându-mi
dragă
forma buzelor tale
o să îmi poposească
în buzunarul alb
dresor al nălucilor nebune
aşa te simt ca pe o sabie înrourată
culegând amurgul învelindu-l în cleştar

(dar stai uşor amice
să nu-mi zici tu
mie NU)

lumea din mine se vede
limpede şi stranie
ca un foc de tabără
în care îşi usucă sângele
soldaţii din vietnam

o armată de fluturi îmi vor ieşi
din trup strigându-ţi numele ucis
cu gâtul pe trunchi aşteptând
călăul sau şoaptele lui gri
să mă elibereze ca pe un animal de casă
oricând gata să îşi înfingă gheara
în beregada femeii din oglindă
mă clatin mă clatin ca o arătare
tulburată în apa tabloului de sub fereastră
şi...
...tu
dragul meu zeus
pământ
ecou
cuvânt
atât de departe şi
totuşi mereu aproape


Dorina Neculce: sunt noapte nesfârşită



sunt noapte nesfârşită,
 noapte albă, 
cu flori crescute-n gând 
şi îngerii în palmă.
 la mine în amurg
zac păsări triste şi orbite, 
strâng mările în trup
și mâinile mi-s obosite.

cu frunţile fierbinţi

sunt noapte nesfârşită,
noapte albă,
cu flori crescute-n gând
şi îngerii în palmă,
la mine-n trup zac păsări
triste şi orbite,
strângându-şi zborurile stranii,
amorţite.

şi ochi adânci
de nepătruns îmi taie azi privirea,
luceferi noi, cu frunţile fierbinţi,
îmi cântă nemurirea.

dar lasă înserarea
să curgă peste noi,
amestecând nisipurile sacre
în unduioase ploi.

să ne petrecem timpul,
catarg lângă catarg,
cu mâinile crucificate
în zările-şirag.

sâmbătă, 15 septembrie 2012

acum şi atunci

acum şi atunci


au plâns meritoriu au
plâns absurd fiecare
pe umărul său crud
aducându-ne pomeni
la slujbele de apus
când se întorceau cosaşii
înotând prin colbul fierbinte al zilei
afundându-şi sufletele împovărate
mai tăiau câte o buruiană ieşită în cale
întru amintirea noastră s-au tras
chiar salve de tun
chemând la sfat bătrânii
i-au întrebat cutremurător
şi straniu de neiertat
cine au fost acei Ei
care au plimbat absurdul
prin satul îngropat
sub umbra nucilor bătrâni
voiam să tac acum
şi atunci fără
să îmi mai petrec mâinile
prin ceea ce rămăsese
din paradisuri de la cina cea de taină
când încă nu cântaseră cocoşii
a patra oară au plâns mediocru
fără amendamente ca şi cum nu ar fi
stins cu buzele învineţite
stele sculptate în cămaşa asudată
a bărbatului de-o seară

vineri, 14 septembrie 2012

pe limba sufletului

îi vorbeam sufletului
direct pe limba lui
presăram flori de tei
cu arome edulcorate:
,,taci, suflete, nu
mai cobi, o să ne fie bine,,
soldățeii de plumb împușcau
porumbei galbeni în
piața romană femeile
hrăneau pruncii
cu sentimente patriotice
coroana le era prea grea
capetele ar fi putut să
se dezvelească întru
deșteptarea numelui: ,,taci
sau hai să plângem
aşa în adâncurile noastre
cu lacrimi fardate,,
crescând ca şi bureţii
ÎN UMBRĂ

fundamental

şi dacă a fost să fie într-o vară
aşa o fi şi fost ca să preschimb eu
zâmbetul de pe faţa lumii
să răsădesc furtuni şi
păsările să îmi sape zorii
în cruce mâinile mele calde moi
se vor aşeza pe frunte
întru adormirea noastră
va suspina ţărmul
se va sfărâma valul
de trupul stâncilor albe
voi atârna fantasme
tremurătoare flamuri
..................................
priveşte, iubite al nopţilor! îi zic
se îneacă florile de singurătate
în apa câmpiilor
mişună trupuri ucise
de nuferi
..................................
fericiţii se vor întoarce
întru numele perfect
voi înfinge pumnalul răsucindu-l
răsucindu-l ca să curgă alte ape
şi alte ape vor curge
vor curge irepetabil
tablou fundamental
al condiţiilor fără de timp

joi, 13 septembrie 2012

aproape



alunecările mele se vor albi
într-un murmur de oase sparte
și nu voi mai fi lumină preaplină
precum ploile în vânt și nu
voi mai fi candelă albastră
pâlpâindă
destrămând fâșii
din întuneric
mă voi desprinde
amorțită în cimitirul umbrelor de foc
voi vrea să mă smulg din pieptul
cavalerului negru să mă așez
fantomă tânără cu buzele cărnoase
cu pletele crescute în trupul nopții
în surâsuri încondeiate voi da mâna
cu izbăvitorul
stelelor să le fiu
mai aproape
de sufletele putrezite

Dorina Neculce: străbătând universuri

Dorina Neculce: străbătând universuri: oamenii de fum îmi țâșnesc prin degete de parcă ar vrea să ne întunece cu privirile lor stricate le vom spune pe nume le vom împleti cun...

străbătând universuri

oamenii de fum îmi țâșnesc prin degete
de parcă ar vrea să ne întunece
cu privirile lor stricate
le vom spune pe nume
le vom împleti cununi
din razele împuținate
vom tăia
vom tăia adânc
până ce pădurea o să își
pogoare seva îngenunchiată
într-o altă eră cu gânduri ascuțite
cu trupuri de sticlă cu vărfuri de lance
străbătând universuri se va naște
o nouă lume înscrisă pe bolta cerească
prin crăpătura ochilor se vor iți clipe și
vom fi iarăși singuri singuri în trup și
în simțire vom batjocori apusurile sângerânde
vom acoperi sensuri vom arde pe ruguri
ca niște dogme dospite în adevăruri
nefolositoare și încă vii

miercuri, 12 septembrie 2012

Tatiana Stepa-Nu-i lumină nicări.wmv

auzi?.pădurea

auzi?
pădurea
te cheamă să îi legi copacii
la ochi cu firele de toamnă
cu mătăsuri alambicate
să îţi străbată lacrima
eliberându-ţi toate apele
prin rădăcini şi
multe ramuri o să
îţi cuprindă obrajii
pe sub pleoapa dreaptă
conturându-ţi
boabe de lumini.

auzi?
pădurea.
ploaia frunzelor de toamnă
sigur te va mai albi.

Edith Piaf - La foule - Paroles ( lyrics )

într-o lacrimă

grădini de paradis
câmpii aprinse
iasomii-
iubire a mea de-o vară
îmi vei înflori iară
într-o singură petală şi
voi muri lent şi voi muri
obscur ca orişice ironie
cu surâsul îngheţat pe
buzele de piatră-amorţire
ftizică tuşind capete de fluturi
într-un dedemult stins
cu arome edulcorate
valuri fierbinţi
valuri crescânde pe
umerii de iasomii vor duce
nostalgiile mele şi
mă vor înghiţi într-o ciuleandră
cu mâinile trecute scuipându-mi
făţiş alte şi alte iubiri
ne(re)cunoscute -trăire absconsă
încuiată într-o lacrimă albă
pictată pe un iluzoriu plafon
sideral

mă simt ca în burta imensă
a unei caracatiţe înflămânzite

marți, 11 septembrie 2012

uită-mă!

uită-mă în noaptea cea mai
noapte a sânzâienelor acolo
unde nu e născută lacrima şi
n-o îngrijeşte groparul
răscolindu-i amarul să
mă crească



uită-mă în oglinzile de ape acolo
unde nu a mai intrat nimeni în
numele oraşului de ceară
albastră ca şi bolta ce se
arcuieşte peste suflet
acolo unde nu au ajuns
îngenunchiaţi cocorii să ne
bolească întru aşteptare deşartă


uită-mă nu mai deschide uşi
nu mai e nimeni vederea să
îţi şteargă surâs suav
îţi umblu printre gânduri dar
uită-mă
!ce naiba mă/simţi. sunt iarăşi/primăvară

ermetică




tristeţe a mea cu
mâinile pe piept mă
voi închina ţie
aducând ofrandă
iremediabil
trupul meu
măcinat de timp pâine
înroşită în colţii din vatră îţi
voi frânge la căpătâi
ceruri cu buze
pecetluite
în asfinţit nu
mă voi pierde printre crengile copacilor tainici-tristeţe-
irepetabilă cu privirile încuiate dincolo şi
dincoace de mormânt
nu
mă vei pierde stranie metresă
crescută în absolută noapte sub
umbra ochiului de şarpe

în râul de sânge




anii mei tineri, îmi zic,
anii mei…
miros a primăvară înghețată
mă simt urmă fugară pe o margine de pat muribund
curbez linia mării o desenez cu degetele înmuiate
în râul de sânge înot să-mi smulg albatrosul din umăr,
aș vrea să încerc zborul pentru ultima oară
atâția copii am învățat să zboare,
atâția copii mi-au ieșit dintre palme,
de ce nu mă cred oamenii păsări clocot?
de ce n-aș fi pana lor ușoară?

ah! pană uitată de vânt pe cărări,
bat cu gheara vlăguită în apa înserării
și vreau să plesnesc sau să ard pe rug.

ce-i muzica asta așa de suavă?
în suflete
sunt bocete de lebede înnodate cu
lacrimi cristaline putrate în vene de
anii mei tineri, dar, iată, mă
cântă și mă omoară,
mă leagănă în leagănul lumiii ca
într-un cimitir cu cireșii
în floare.

luni, 10 septembrie 2012

facerea lumii

spiriduşi cu trupul împuţinat
fabrică timp mestecându-ne timpii
reaşază nisipul
în clepsidre
dospeşte
clocotind în ramuri
de gând- încununat destin-




descifrând taine apasă
ceara înroşită în flăcări(apostolii stranii)
cu timpul peste umeri nu
ne vor mai anatemiza-păcatul-asta doar
dacă ai venit spre a ta cunoaştere
trebuie să şi vezi să
şi ...
vezi?
râsul se îndepărtează haotic întru
numele cadavrului din cufăr se vor
spune multora pre numele de
spiriduşi
sugrumaţi nu
contenesc reaşezând timpul
peste o faleză nesfârşită- stare evanescentă
atât de puţin
mai am de explicat

cuiele din zid



cu urechea ţintuită de
cealaltă parte a
firului întins
cânt strună
strunită îndelung
sunet/clarinet
surâs/(ca)val
dezlipit gurii de
broaşte-mătase intimă
aleasă a bălţilor am
fost într-o noapte
plecată departe tot
mai departe aici sau
acolo mă-nchid
dezbătându-mi cuiele
din zid

Emilian Marcu la Scoala Romanesti

sap fântânile



sap adânc fântânile de nouri
cu palmele deschise
în trupul nopţii
acest veac împarte
incandescent inima pădurii

obosiți o să îmi crească sorii:
vine
nu vine
a murit
rup foi galbene într-o aşteptare
răstignită buză de anotimp
şoptesc munţilor să
tacă ce va să fie o să
se petreacă aşa fi-va doamne
să îmi tocesc eu încălţările în
drumuri spinoase deşarte
întunericul mezonoptic a amuţit
cocoşii au asurzit
asmuţindu-mi glasul

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Cealaltă Leontină




Femeia părea decupată dintr-un tablou cu oameni pierduţi pe o insulă necunoscută, ireal de albă, mirosind a curat şi a scorţişoară, te şoca doar privirea ei sticloasă, o privire care îţi semnala o durere ascunsă sau poate o uşoară debilitate.
Era trecută de prima tinereţe, locuia cu mama ei, o femeie ageră cu privirea inteligentă care o supraveghea îndeaproape,de parcă, din secundă în secundă, cineva imaginar ar fi putut să îi rănească şi mai mult fiica.
Treceam de la şcoală, zilnic, pe la poatra casei albe, curate, cu florile îngrijite şi extrem de vii, de parcă viaţa toată se scursese din trupul femeii suferinde şi se cuibărise în florile astea nocturne care se trezeau sub umbrele înserării împărăţind miresme peste împrejurimile grădinii.
Casa semăna cu a noastră şi o priveam zilnic, în drumul meu spre şi dinspre şcoală.

Într-o zi, femeia albă, fără de vlagă, m-a observat şi ea. A întins mâinile spre mine şi mi-a şoptit hipnotic:
-Vino! Vino! Nu-ţi fie teamă!
Am urmat-o ca într-o transă puternică şi m-am trezit într-o încăpere curată, mirosind a dulceţuri de toate felurile şi a levănţică.
Femeia şi-a strigat mama:
-Mama!!!Mama! Uite! Seamănă! Nuuu?
Am tresărit şi nu ştiam cu cine mă aseamănă. Brusc mi s-a făcut frică.
-Parcă ar fi ea! Vrei dulceaţă? Ochii ei sticloşi îmi sugrumau orice urmă de împotrivire,
Am dat din cap aprobator, mai mult ca să se tremine totul cât mai repede şi să pot pleca. Înghiţeam linguriţă după linguriţe privind suspicios reacţiile femeii.
S-a făcut tăcere. O tăcere apăsătoare de ai fi putut să o atingi uşor cu mâna.
[Cine o fi femeia asta ciudată? Când am să pot pleca?]
Simţeam că se face noapte şi aveam atât de mult de mers până acasă. Ghiozdanul zăce pe covorul înflorat din cordele dar nu îndrăzneam să îmi cer voie să plec. Timpul trecea. Femeia mă privea obsesiv, de parcă eram un mic şoarece pe care îl aştepta de o veşnicie şi care, în sfârşit, i s-a prins în cursă.
-A cui eşti?
-Învăţ aici, dar sunt din Neculce. Pe mama o cheamă Lenţa.
Femeia sare ca arsă. Strigă puternic:
-Mama!! Mama, e fata Lenţei. E nascută în aceeaşi zi cu ea. Dumnezeu e bun, mi-a trimis-o, mi-a trimis-o... Simt cum vocea i se stinge, faţa de transfigurează:
-Unde-i? Unde-i? Cine mi-a luat-o?
Bătrâna îmi face semn să ies. Fug. În urma mea aud un trup care se izbeşte puternic, simt zbaterile convulsive şi un gol parcă îmi dilatează sufletul. [Ce-a fost asta?].

Eram în primele zile la noua mea şcoală şi mi se întâmplau lucrurile astea fără de înţeles.
Ajung acasă tremurând, dar nu spun nimic, simţindu-mă puţin vinovată că i-am făcut rău acelei femei.

O chema Leontina, era verişoara mamei, îi murise soţul şi era bolnavă, aşa mi-a zis mama când am întrbat-o dacă ştie cine stă la casa de lângă şcoală.

Zilnic mâinile femeiii mă apucau de lângă poartă strângându-mă sugrumător la pieptul ei vestejit şi spunându-mi cu o voce de dincolo de timpuri:
-Vino! Vinooo!
Urmau dulceţurile. Apoi zbaterea ei neputincioasă întrebând-o nedumerită pe bătrână cine i-a luat fetiţa.
Într-una din zile am dezlegat taina durerilor femeii. A venit cu nişte poze în care un trup micuţ zăcea într-o poziţie ciudată. Nu mi se parea că doarme. Pe atunci nu ştiam că mor şi copiii şi nu ştiam cum să-mi explic starea trupului livid din hârtia îngâlbenită care tremura în mâna Leontinei.
Femeia plângea şi eu plângeam aşteptând să vină bătrâna să mă elibereze.Urma fuga şi plânsul meu amestecat în plânsul Leontinei.

Într-un târziu mi-am dat seama că pot ocoli poarta cu prcina şi am luat-o pe undeva pe un deal, peste un câmp, să pot evita starea aceea apăsătoare şi vizitele în camera întunecată cu acele covoare înroşite, cu dulceţurile înghiţite cu forţa şi privirile alunecoase ale femeii.

Am mai adus târziu vorbă mamei despre ce s-a întâmplat în primele mele zile de şcoală şi am aflat că Leontina a avut o fetiţă, născută în acceeaşi zi cu mine, dar a murit de meningită când era micuţă. După un timp, femeii i-a mai murit şi soţul şi:
-Iaca! S-a smintit, săraca, mi-a zis mama, văzându-şi de treburile ei.

Între mine şi Leontina s-a creat, cred eu, acea punte care leagă sufletele indiferent de vârstă. Şi chiar dacă terminasem şcoala generală, când veneam de la liceu, priveam în curtea ei ca să o pot saluta. Mereu mă cuprindea o milă amestecată cu un sentiment de vină. Poate pentru că am lăsat-o atunci să mă aştepte, zi de zi, la poartă casei, sau pentru că eram de aceeaşi vârstă cu fetiţa ei care îi fusese smulsă din braţe de cutremurul morţii.
Chiar şi acum, când am vizitat satul natal după un timp îndelungat, am privit casa Leontinei cu un soi de nostalgie şi cu teamă.

O casă fără de urmaşi,ca un om bolnav, cu pereţii scrijeliţi de gheara timpului, cu o curte împărăginită, cu nişte ţoale(pe care poate câlcasem atunci în camera cu miros de scorţişoară) în loc de ferestre, părea să-mi rânjească în faţă, spunându-mi nebuneşte:
-Ce credeai? Că timpul te aşteatpă pe tine, să treci tu când vrei şi să nu găseşti răni pe faţa satului? Pe faţa acestei lumi pe care tu ai uitat-o??

Îi murise mama.
Leontina o vreme a fost femeie credincioasă şi îşi ţinuse boala în frâu. Apoi a început să bea, să se degradeze. Boala o apuca pe drum. Se zbătea pe uliţele satului. Lumea o ignora. Se ridica singură şi se uita jenată în strânga şi în dreapta, pleca vinovată capul în pământ şi intra în curtea casei albe unde florile nu mai erau atât de vii. După o vreme nu i-a mai păsat de lume.
Durerea pierderii copilului îi golise complet sufletul. Umbla fantomatică de parcă ar fi murit odată cu acel copil.
Cealaltă Leontină o numeau oamenii.
Leontinele, ziceau cârcotaşii, privindu-le cu dispreţ. Femei stigmatizate, ocolite cu teamă şi repulsie.
Amândouă umblau ca nişte fantome cutremurate de privirile focoase ale vărcolacii altor timpuri fumurii care le-au închis sufletele într-o invizibilă carapace a morţii.

Cu sticlele de spirt medicinal sub bluzele care nu mai miroseau de mult a scorţşoară, îşi făceau veacul prin culcuşul paznicilor de la CAP-ul comunal. Oameni la fel de goliţi şi înfgiguraţi sufleteşte ca şi ele.
Oare numele comun să fi atras o Karma atât de neagra asupra lor de au sfârşit-o amandouă într-o baltă ucigaşă a alcoolului de proastă calitate?

Înfiorător şi trist. O dată am văzut neputinţa ei pe uliţele satului. Era o imagine devastatoare a unei felei epileptice care îşi traia o viaţă sexuală în clipele acelea de nebunie şi boală, mângâindu-şi tupul şi dezgolindu-se în faţa lumii, rupându-şi hainele cu mâinile îndiavolite, scotea sunete ciudate, de parcă ar fi vorbit într-o limbă total necunoscută.

Oamenii îşi spuipau în sân şi se îndepărtau cu paşi repezi:
-Au intrat diavolii în ea, îşi fac veacul în trupul ei şi o au de amantă. Nu s-a mai săturat de băutură. De s-ar trezi maica-sa.

Şi parcă văd ochii îngrijoraţi ai bătrânei prin mulţimea de capete curioase, dezaprobatoare, privind întrebătoare spre cer:
-Pentru ce mi-ai luat-o. Doamne!!
Era clar că cineva îi furase puritatea, credinţa, mirosul de levănţică şi demnitatea aceea bolnavă de demult.

Nu mai rămăsese din Leontina decât o umbră crescută între pereţii unei case cândva albe. Pierduse totul. Doar gustul alcoolului o mai ţine, umbră vie pe un tărâm deja apus.
Ochii ei erau stinşi şi se aprindeau demonic în aburii alcoolului.

Privesc spre cer.
Acolo Leontina a plecat stinsă, pe neobservaate, cu uşoara ei debilitate ascunsă sub un obraz suferind şi bolnav.

-Vino! Vino! Păreau să mă cheme nişte mâini vâscoase pe care timpul i le-a smuls.

Şi, până la mine, încă răzbătea ecoul acelor vorbe strigate, apoi şoptite, din ce în ce mai pierdute.

Da. Parcă o mai văd. Ţesută într-o carpetă ţărănească, alături de celaltă Leontină.

chemare


demult nu mă mai
îmbie cocorii sunt
o puternică aşteptare
a ceva ce nu ai crezut o uşă închisă în
semne de întrebare noaptea parcă m-ar
fi avortat ca pe un şoarece negru fără de simţire
căruia un exaltat i-a cusut aripi de cer
în pântecul mamei stau chircit şi ascult cum se strânge
luna tânguindu-se în descânturi demult
nu mă mai ademenesc
iubirile ţesute în penele păunilor
ce-au amuţit împietriţi într-
o tainică şi neîmblânzită
chemare

laurus nobilis

părţi din palmele mele ai voit şi
nu am avut parte(cum ţi-au spus mulţii) de
trupul împietrit târât în lanţuri crescut
în fărădelege mit nu mai există şi
am să mă trezesc într-o dimineaţă
mahmură cu
faţa răvăşită mă voi
închina ţie celui
crescut cu miere şi lapte ca şi
femeia samarineancă
de o noapte am să
îţi fiu coroană rotundă copac
viu cu rădăcinile moarte am să
mă aşez peste umbra pieptului tău de
păsăre tăiată cu limba despicată îmi vei zice
iubito
aici chiar aici
în cuibul tău de şarpe zace
sufletul meu(dărâmat templu)
cu îngeri fără de braţe striviţi
ticăind întind acest trandafir
imaculat dăruit morţii
petală cu petală
ca pe un laurus nobilis
de acoperit păcatele lumi

me soul gothic



ai făcut pod din tălpile mele doamne
şi El iar o să vină alergând pe
cioburi de tăceri într-o
noapte cu pleoapele cusute cu
fire groase un fel de funii răsucite
mâinilor bătătorite ca un hoţ de
suflete îndelung coapte o să
îmi intre în cămară şi
am să mă aşez copil
cuminte sub pervaz ca
o floare cu frunzele fără de margini am
să lacrimez roua de sânge pe când el o
treacă pragul cu săgeata înfiptă în umăr
o să mă străbată glas peste glas cu pasul lui
apăsat de bărbat născut războiului de
însetat apus chip nu făptură vis
nu
împlinire o să mă ademenească iară într-o sâmbătă oarbă cu
surâsuri înalte beţive ieşite şerpeşte din
gura lui- icoană a lumilor forţate- o să
mă smulgă cu tristeţe
cu tot am să plec
acolo
unde macină trupul ploii nisipul şi
ceasul săgeţi şi ace
-concert de plânset dezlegat-
am să plec
acoperindu-i lumina cu o palmă am să
întind o scară clipei
spunându-i: du-te! du-te!
nicicând în braţele lui Lui nu
va mai fi aşa de cald  nici
spinii nu vor mai lăsa
colţi lor muşcători pe
fruntea Lui arsă pe obrazul săpat 

Decadenţă

Decadenţă, din volumul ,,La marginea tăcerii,,

O, voi, cuvinte folosite
În mii şi mii de alte feluri,
Cu vremea zaceţi părăsite,
Şi-n colbul vostru
Se arată, hâtru, Adevărul.

Un filozof îşi cântă păsul,
Ce altul, sigur, i l-a mai cântat,
Dar el se crede înţeleptul lumii
Ce taina înnodată-a vieţii
A dezlegat.
Şi vine altul peste dânsul
Să-şi umfle penele vâlvoi,
Priveşti la ei de te apucă
,,râsul-plânsul,,
Că-n mintea lor tot universul
A început să se împartă
Doar la ,,doi,,.

Să fii nebun a crede, azi,
Că un poem al tău n-a fost cântat,
Cândva, de-un Altul, în alt Timp,
Şi-n altă Vară,
Când stelele s-au desculţat
Şi au dasat în ritm de iele
deşănţate, pe afară.

O, voi, cuvinte oarbe, fade, ascuţite,
Cu pasuri, fără păsuri,
Aţi fost şi sunteţi folosite,
În zecile de mii
De înţelesuri.
.....................................................................
De ce te-or căciuli atâta,
Eternă limbă românească,
Acei ce cred că doar absurdul
Mai are vlagă să trăiască?

Iar vorba strâmbă şi vulgară,
E, peste toate, Împărăteasa Lumii,
De dragul ei, a inimii acreală,
Sughite sec
Şi dă pe dinafară.

http://cititordeproza.ning.com/xn/detail/4409416:Topic:984449?xg_source=activity

Vitas "First Interview" With English subtitles

Vitas_Opera #2 (俄文+中文字幕)

a venit vremea zborului înecat




a venit vremea zborului înecat

voi săpa le-am şi zis da
voi săpa sub adâncuri
o secetă prin mărăcini mă voi
pierde ca într-o tristeţe cu
mâinile legate în care nu
îţi mai dă nimeni ,, ziua bună,,

tristeţe cu buze aftoase şi defectul sânilor astupat
când nu mă mai cunoştea nimeni la marginea
liniştilor de argint din care mă voi desprinde peste
zările albastre ştiind că
nu
se vor mai întoarce  acele bucurii
uitate în sacii fumurii de plastic
-depozit al copilăriei mele- şi
nu voi putea trage spinii
din pieptul puted al iubirii mele
n-ai să mai poţi auzi glasul
tot mai stins ochiul mi se va zbate aritmic
ticăind pe
întuneric în inima pământului
numai tăcerea mea te va chema
strângând în dinţii părerile de rău
străfulgerând prin goluri
numele strivit sub un alt adăpost
iată
a venit vremea zborului
înecat în trup de
pasăre mută

ceva o să se schimbe(gothic solitude)


ceva o să se schimbe

L-am numit absenţă şi am
crezut că l-am uitat atât de
nevăzut de neatins de neştiut
nemaiauzit de alb
sticloasă imagine ştearsă
a unui vers solitar spânzurat de
o margine de mal în care numai
copacii fără de umbre mai răsuflă cenuşiu
contopindu-se-n tine stins de parcă
nici n-ai fi existat acolo unde îngenunchează
prelaţii în sanctuarle de foc am
ars un întuneric de cenuşă
veşmânt al unui Om numit Dorinţă
care va bate în zorii florilor de crin şi
se va naşte fir încurcat al morilor de vânt
ţesut în stânci-cazma săpând chilii o să
nască la rându-i îngheţul şi o să-mi ţină
în frâu apele adânci cu privirile lui dezrădăcinate
ca nişte arme ruginite
ceva o să se schimbe în
jocul acesta necinstit în care
noapte îşi schimbă mereu măştile
pe Întuneric


vineri, 7 septembrie 2012

incisiv. doi dinţi din faţă



incisiv. doi dinţi din faţă


treceam linii linii ascunse în
semne literare peste un
pământ de fluturi congelaţi
tropăiam cerându-ne drepturi
la existenţă şi
dreptul şi stângul ni se vor
lovi de caldarâm
până le vom recunoaşte
unora mersul de pitici în paşi de vals
cu buze ţuguiate lascive vor sorbi din aburii
nebuniei supunându-se zidului fad
nopţile mele vor fi şi mai albe când
ploaia o să-mi adune pe faţă
şuvoaiele în valuri am să urc
încercând să îţi scriu poemele
tunse cu ochii de şarpe vor clipi peste ele
vampe cu stil şi le vor numi ,,subţirele,,
tocindu-le în dinţii de peşte vor cobi
pentru că metafora nu îmi îngraşă păduchii
ramas aproape singur le voi zice cu aroganţa
crescută în pâine nu nu nu acest secol nu există
există doar curve cu fesele întărite strident rujate
adulate şi a-probate de trupurile groase de ţeasta învechită a
oamenilor de rezervă ghemuiţi între cracii pierzaniei IATĂ
iată ce numesc eu o lume mai bună o lume în care încape şi
poetul ascuţindu-şi pana la uşa poeziei cerşetor pe un tărâm
vândut demult totuşi dincolo parcă era loc de mai mult dar nu
am de reproşat sistemului mut acestui veac numit-Îndeajuns
calc peste cioburi şi nostalgii şi trec peste linii
linii
linii şi semnele literaturii române
ascut verbul ca pe un creion
chimic găsit într-un sertat al lumii
mult preaprăfuit de pile de şanse de
gurile lascive care îşi rânjesc de formă colţii
rozând viermii zădărniciei din fălcile de rând:)

https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=1LL3Gylh5LM

ochii mei stingători



suflă vântul alb şi pustiu în
ramuri de fum cu stele ciobite în forme
de ninsori aşază mâinile groase pe
sânii muritoarelor de rând
răsare soarele în palme
 dorinţele  se înfioară
spre a le duce lumina pe
mai departe gâlgâie
noaptea nebună în
şoapte amare se concep
copiii de aramă ai neamului
cu aripi de lemn cu buzele arse
lipite în pietrele frunzei va
înflori nisipul a răsuflare caldă
a primăvară oarbă
dovedindu-mi dreptatea
în lupta cu sabia-n teacă
ochii mei stingători
spre alte ceruri vor amuţi

...
şi urma mea va trece
albastră cuprinsă
cu mâinile în
altă urmă,

Leonard Cohen - I'm your man

miercuri, 5 septembrie 2012

Despre lume

Despre Lume, cu sfială...


Făurește Doamne un alt așternut făpturii mele
cu privirea tocită în scâncet de timp
cuprinde-mi mâinile înainte să
bată ne-ruga la porțile albe,
să nu mai fiu eu rob al
unui neînduplecat veșmânt.

Îmbracă-mi sufletul în franjuri ai sorții,
mângâie obrajii, în zilele fade, cu lumină
-substrat al inimii-pânză subțire
țesută-n picioare de păianjenii cu barbă.
Spectacolul lumii abia reîncepe a
nu știu câta oară poate suna
cornul vestindu-mi Calea
pe umeri de gând.
......................................................
Și când va fi trasă cortina(cu zăngănit metalic)
ne vom stinge Aproape
la comandă precum am și 
venit(neîntrebați și singuri-singuri)
strângând la piept păpușile chioare de
verdele incandescent al ochiului tainic

Scrie!

dimineţile mele nu mai străluceau
şi m-am retras în noaptea cea mai albă
în care te-am regăsitcu o virilitate ascunsă
în ochiul de viezure respirai aerul sufocant
miroseai a stele bizare a nostalgie parfumată
învârteai nervos bănuţi de argint
rostogolindu-i prin flacăra de jad
gura mea era un fluture mistic
prin care orice bărbat ar fi putut
să-mi soarbă trăsăturile tocite


pentru un timp ţi-ai înfipt adânc degetele
în creier ai început sa mă cauţi
febril ca pe o lumânare uitată
ca pe o ţigară lăsată
să mocnească pe
o margine ştirbă
de scrumieră


când ţi-ai coborât mâinile peste faţă
mi-am simţit trupul de porţelan


în pagina albă a nopţii tale mă
îndemnai(spunându-mi : iubito)
scrie...scrie...scrie...
...şi
aripa mea îşi tocea colţii
în zarea albastră

marți, 4 septembrie 2012

multmuritorule cu zâmbet sumbru

multmuritorule cu zâmbet sumbru în
spatele tău privesc ochii
veşniciei plesniţi în mugurii care îţi răsar
şi îţi mângâie ceafa îndemnându-te să mă mai cauţi
într-o moarte stranie din care au plecat şi cioclii
cu palăriile apoase încurcându-şi mâinile
înnegrite în pelerinele cerului
împrăştiaţi în adâncuri de femei
încovoiaţi/frământând în pumni baticuri


numai tu numai tu mai
tragi semne de iubire pe
deasupra bolţilor înalte
aşteptând să curgă strident
frânturile de veşnicie
:
aşteaptă-
mă iubito dincolo şi
dincoace de patul morţii
ne vom prăvăli în răsuflări sofisticate
eliberând răcoarea pe sub genele adumbrite
în fiorul zărilor de hărtia vestejită

o să plâng grobian. secerată deasupra gropii



ochii mei se vor desprinde o
să plâng grobian secerată deasupra gropii
întunecate adâncul mă va cuprinde? mâinile
mele or să ardă în gura vetrei
am să mă usuc sau poate mă voi naşte nenumită încă
într-o mare de singurătate
aşteptând chipul tău nemângăiere
visată formă să îi dau într-o pustietate de
iluzii zdrobitoare culese de pe aripa de timp
voi pleca într-o noapte cu zorii alunecând
şobolani gigantici mă vor închide
strigându-ţi venirile în sanctuar
o să fie linişte bine îngeri de piatră ascunşi în mulţimea de
răcoare
patetic scârţâit de uşi
ne vor sacrifica
atârnându-ne
seară de seară
întru amintirea Ta

capătul lumii




treceau şi se petreceau de
parcă înotau într-o mare
de apus trăgeau cu boabele disperării
crescute-n frunte mrejele din
capătul lumii suspina absurdul
explodând ca o lumină în
mijlocul ploii limpezind curajul mă
simţeam tot mai singură si tot
mai singură fabricam cu mâinile febrile fluturi fluturi decupam din trupul cerului încarcat cu nouri ziceam
o sa cadă
da
sunt foarte sigură singurătatea perfectă
îmbrăcata în haine cenuşii de sărbătoare precum
dealurile împrumutate şi n-am să mă plec o să tot trag de capătul lumii
tactil/pipăind în juru-mi căderi subterane

Buddha World Bar Vol 3

luni, 3 septembrie 2012

încă un sfârşit

ţipăt straniu de cocori
condamnaţi ai zborului albit
atârnă umbrele întoarse
de sub pământ
scot picături
de sudoare
se usucă morţii îmi zic
respir respir şi-amestec
amestec bine ochii
dăruindu-vă încă
un sfârşit

nevralgii

ființa mea nu mă mai strigă însetată a obosit inima nu i se mai deschide i se zărește numai ceasul şi eu stau în genunchi așteptând să ...