Cealaltă Leontină

Femeia părea decupată dintr-un tablou cu oameni pierduţi pe o insulă necunoscută, ireal de albă, mirosind a curat şi a scorţişoară, te şoca doar privirea ei sticloasă, o privire care îţi semnala o durere ascunsă sau poate o uşoară debilitate.
Era trecută de prima tinereţe, locuia cu mama ei, o femeie ageră cu privirea inteligentă care o supraveghea îndeaproape,de parcă, din secundă în secundă, cineva imaginar ar fi putut să îi rănească şi mai mult fiica.
Treceam de la şcoală, zilnic, pe la poatra casei albe, curate, cu florile îngrijite şi extrem de vii, de parcă viaţa toată se scursese din trupul femeii suferinde şi se cuibărise în florile astea nocturne care se trezeau sub umbrele înserării împărăţind miresme peste împrejurimile grădinii.
Casa semăna cu a noastră şi o priveam zilnic, în drumul meu spre şi dinspre şcoală.

Într-o zi, femeia albă, fără de vlagă, m-a observat şi ea. A întins mâinile spre mine şi mi-a şoptit hipnotic:
-Vino! Vino! Nu-ţi fie teamă!
Am urmat-o ca într-o transă puternică şi m-am trezit într-o încăpere curată, mirosind a dulceţuri de toate felurile şi a levănţică.
Femeia şi-a strigat mama:
-Mama!!!Mama! Uite! Seamănă! Nuuu?
Am tresărit şi nu ştiam cu cine mă aseamănă. Brusc mi s-a făcut frică.
-Parcă ar fi ea! Vrei dulceaţă? Ochii ei sticloşi îmi sugrumau orice urmă de împotrivire,
Am dat din cap aprobator, mai mult ca să se tremine totul cât mai repede şi să pot pleca. Înghiţeam linguriţă după linguriţe privind suspicios reacţiile femeii.
S-a făcut tăcere. O tăcere apăsătoare de ai fi putut să o atingi uşor cu mâna.
[Cine o fi femeia asta ciudată? Când am să pot pleca?]
Simţeam că se face noapte şi aveam atât de mult de mers până acasă. Ghiozdanul zăce pe covorul înflorat din cordele dar nu îndrăzneam să îmi cer voie să plec. Timpul trecea. Femeia mă privea obsesiv, de parcă eram un mic şoarece pe care îl aştepta de o veşnicie şi care, în sfârşit, i s-a prins în cursă.
-A cui eşti?
-Învăţ aici, dar sunt din Neculce. Pe mama o cheamă Lenţa.
Femeia sare ca arsă. Strigă puternic:
-Mama!! Mama, e fata Lenţei. E nascută în aceeaşi zi cu ea. Dumnezeu e bun, mi-a trimis-o, mi-a trimis-o... Simt cum vocea i se stinge, faţa de transfigurează:
-Unde-i? Unde-i? Cine mi-a luat-o?
Bătrâna îmi face semn să ies. Fug. În urma mea aud un trup care se izbeşte puternic, simt zbaterile convulsive şi un gol parcă îmi dilatează sufletul. [Ce-a fost asta?].

Eram în primele zile la noua mea şcoală şi mi se întâmplau lucrurile astea fără de înţeles.
Ajung acasă tremurând, dar nu spun nimic, simţindu-mă puţin vinovată că i-am făcut rău acelei femei.

O chema Leontina, era verişoara mamei, îi murise soţul şi era bolnavă, aşa mi-a zis mama când am întrbat-o dacă ştie cine stă la casa de lângă şcoală.

Zilnic mâinile femeiii mă apucau de lângă poartă strângându-mă sugrumător la pieptul ei vestejit şi spunându-mi cu o voce de dincolo de timpuri:
-Vino! Vinooo!
Urmau dulceţurile. Apoi zbaterea ei neputincioasă întrebând-o nedumerită pe bătrână cine i-a luat fetiţa.
Într-una din zile am dezlegat taina durerilor femeii. A venit cu nişte poze în care un trup micuţ zăcea într-o poziţie ciudată. Nu mi se parea că doarme. Pe atunci nu ştiam că mor şi copiii şi nu ştiam cum să-mi explic starea trupului livid din hârtia îngâlbenită care tremura în mâna Leontinei.
Femeia plângea şi eu plângeam aşteptând să vină bătrâna să mă elibereze.Urma fuga şi plânsul meu amestecat în plânsul Leontinei.

Într-un târziu mi-am dat seama că pot ocoli poarta cu prcina şi am luat-o pe undeva pe un deal, peste un câmp, să pot evita starea aceea apăsătoare şi vizitele în camera întunecată cu acele covoare înroşite, cu dulceţurile înghiţite cu forţa şi privirile alunecoase ale femeii.

Am mai adus târziu vorbă mamei despre ce s-a întâmplat în primele mele zile de şcoală şi am aflat că Leontina a avut o fetiţă, născută în acceeaşi zi cu mine, dar a murit de meningită când era micuţă. După un timp, femeii i-a mai murit şi soţul şi:
-Iaca! S-a smintit, săraca, mi-a zis mama, văzându-şi de treburile ei.

Între mine şi Leontina s-a creat, cred eu, acea punte care leagă sufletele indiferent de vârstă. Şi chiar dacă terminasem şcoala generală, când veneam de la liceu, priveam în curtea ei ca să o pot saluta. Mereu mă cuprindea o milă amestecată cu un sentiment de vină. Poate pentru că am lăsat-o atunci să mă aştepte, zi de zi, la poartă casei, sau pentru că eram de aceeaşi vârstă cu fetiţa ei care îi fusese smulsă din braţe de cutremurul morţii.
Chiar şi acum, când am vizitat satul natal după un timp îndelungat, am privit casa Leontinei cu un soi de nostalgie şi cu teamă.

O casă fără de urmaşi,ca un om bolnav, cu pereţii scrijeliţi de gheara timpului, cu o curte împărăginită, cu nişte ţoale(pe care poate câlcasem atunci în camera cu miros de scorţişoară) în loc de ferestre, părea să-mi rânjească în faţă, spunându-mi nebuneşte:
-Ce credeai? Că timpul te aşteatpă pe tine, să treci tu când vrei şi să nu găseşti răni pe faţa satului? Pe faţa acestei lumi pe care tu ai uitat-o??

Îi murise mama.
Leontina o vreme a fost femeie credincioasă şi îşi ţinuse boala în frâu. Apoi a început să bea, să se degradeze. Boala o apuca pe drum. Se zbătea pe uliţele satului. Lumea o ignora. Se ridica singură şi se uita jenată în strânga şi în dreapta, pleca vinovată capul în pământ şi intra în curtea casei albe unde florile nu mai erau atât de vii. După o vreme nu i-a mai păsat de lume.
Durerea pierderii copilului îi golise complet sufletul. Umbla fantomatică de parcă ar fi murit odată cu acel copil.
Cealaltă Leontină o numeau oamenii.
Leontinele, ziceau cârcotaşii, privindu-le cu dispreţ. Femei stigmatizate, ocolite cu teamă şi repulsie.
Amândouă umblau ca nişte fantome cutremurate de privirile focoase ale vărcolacii altor timpuri fumurii care le-au închis sufletele într-o invizibilă carapace a morţii.

Cu sticlele de spirt medicinal sub bluzele care nu mai miroseau de mult a scorţşoară, îşi făceau veacul prin culcuşul paznicilor de la CAP-ul comunal. Oameni la fel de goliţi şi înfgiguraţi sufleteşte ca şi ele.
Oare numele comun să fi atras o Karma atât de neagra asupra lor de au sfârşit-o amandouă într-o baltă ucigaşă a alcoolului de proastă calitate?

Înfiorător şi trist. O dată am văzut neputinţa ei pe uliţele satului. Era o imagine devastatoare a unei felei epileptice care îşi traia o viaţă sexuală în clipele acelea de nebunie şi boală, mângâindu-şi tupul şi dezgolindu-se în faţa lumii, rupându-şi hainele cu mâinile îndiavolite, scotea sunete ciudate, de parcă ar fi vorbit într-o limbă total necunoscută.

Oamenii îşi spuipau în sân şi se îndepărtau cu paşi repezi:
-Au intrat diavolii în ea, îşi fac veacul în trupul ei şi o au de amantă. Nu s-a mai săturat de băutură. De s-ar trezi maica-sa.

Şi parcă văd ochii îngrijoraţi ai bătrânei prin mulţimea de capete curioase, dezaprobatoare, privind întrebătoare spre cer:
-Pentru ce mi-ai luat-o. Doamne!!
Era clar că cineva îi furase puritatea, credinţa, mirosul de levănţică şi demnitatea aceea bolnavă de demult.

Nu mai rămăsese din Leontina decât o umbră crescută între pereţii unei case cândva albe. Pierduse totul. Doar gustul alcoolului o mai ţine, umbră vie pe un tărâm deja apus.
Ochii ei erau stinşi şi se aprindeau demonic în aburii alcoolului.

Privesc spre cer.
Acolo Leontina a plecat stinsă, pe neobservaate, cu uşoara ei debilitate ascunsă sub un obraz suferind şi bolnav.

-Vino! Vino! Păreau să mă cheme nişte mâini vâscoase pe care timpul i le-a smuls.

Şi, până la mine, încă răzbătea ecoul acelor vorbe strigate, apoi şoptite, din ce în ce mai pierdute.

Da. Parcă o mai văd. Ţesută într-o carpetă ţărănească, alături de celaltă Leontină.