mă scutură noaptea cu plete împăienjenite
de parcă-s haină tocită în care nu
mă mai încap şi el
mereu acelaşi stins
tuşeşte în paltonul demodat
ascunde sub piele
îngrămădirile de timp
prea repede şi prea absurd-poruncă nedictată
în care zace ochiul minţii
ca într-o baltă înverzită
scuturându-mi copacul de stele
alunecă pe valuri mă simte stingheră
-urmă adâncită- sub pământ
nu-mi mai încape chipul
de parcă ziua n-ar mai fi
întreagă
mă plânge timpul-
iubirea mea pierdută-
auzi? mă plânge timpul
(cu faţa îngropată/ în
palme răsturnată)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu