duminică, 30 septembrie 2012

mă plânge timpul

mă scutură noaptea cu plete împăienjenite
de parcă-s haină tocită în care nu
mă mai încap şi el
mereu acelaşi stins
tuşeşte în paltonul demodat
ascunde sub piele
îngrămădirile de timp
prea repede şi prea absurd-poruncă nedictată
în care zace ochiul minţii
ca într-o baltă înverzită
scuturându-mi copacul de stele
alunecă pe valuri mă simte stingheră
-urmă adâncită- sub pământ
nu-mi mai  încape chipul
de parcă ziua n-ar mai fi
întreagă
mă plânge timpul-
iubirea mea pierdută-
auzi? mă plânge timpul
(cu faţa îngropată/ în
palme răsturnată)





Niciun comentariu:

ermetică

suntem închiși în cercuri de foc tăcerile noastre se întretaie în cuțite de cuvinte aruncate pe asfalt încă nu s-a împlinit sorocul Doa...