luni, 17 septembrie 2012

Când nu eram atinşi de răsuflarea morţii

Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spaţiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, făcându-mă să strig. Mă ţin cu mâinile de un perete imaginar al timpului umed, alunecos. Îi şi simt alunecările mâlite şi mă izbesc de chipuri cunoscute sau ele se izbesc de mine.
Nici nu mai are importanţă,  pentru că atât de mult am ocolit subiectul acesta, încât mi se pare firesc să alunec, să curg şi să mă rănesc, să răscolesc prin fierbinţeala amintirilor spre a scoate câte ceva înspre lumină.

Ani de liceu: trişti, cu întâmplări haioase, amintiri.
O curte spaţioasă. Glasuri stridente de elevi care se reîntâlnesc după o vacanţă lungă. Elevi detaşaţi, inteligenţi. Era şi normal să fie aşa, etotuşi un liceu prestigios care produce viitorii dascăli şi marii artişti.
Vocea directorului răsună grav, înstăpânind auditoriul. Deşi omul e de statură mică, răspândeşte în jur un sentiment de siguranţă, un respect pe care nu încerci să ţi-l justicifi, îl iei ca atare.
Mă apropii de un grup. Înţeleg din discuţiile lor că sunt colegii mei, dar îi privesc parcă de dinafara cercului restrâns. Încă nu interacţionez în nici un fel, oricum îi voi cunoaşte mâine, pe îndelete.

-Clasa a IX-a D, filologia!!! Veniţi aici! Ne apropiem de profesoara cu privire blândă, cu mişcări nervoase de insomniac. E diriginta ne spune ea în grabă şi ne explică unde ne este clasa. La parter, lângă intrarea profesorilor, a doua, pe dreapta, lângă a XIII-a D.
Parcă nici nu mă zăresc din mulţimea asta de trupuri de copiii. Merg la internat. Aflu că voi sta cu fetele de la muzica şi pictură şi mi se pare interesant. De fapt, aici voi afla poveşti zguduitoare din viaţa acestor copii, poveşti care se vor plia perfect peste ,,povestea mea,, şi mai ales voi cunoaşte o fată care studiază oboiul şi care o să Îmi devină cea mai bună prietenă. E Cornelia. Are şi ea o dramă ascunsă în suflet pe care i-o vom descoase în nopţile noastre de nesomn în care fiecare era îndemnat să spună ,, o poveste,, care putea fi chiar şi adevărată.
Şi poveştile curgeau. Nostlagia se personifica şi parcă se scria singură, în lumina zănatică a lunii, pe ferestrele imense ale internatului rigid.

A doua zi, cunosc şi clasa. dâDestul de neobişnuită mie. Spaţioasă, cu geamurile uriaşe. Abia am găsit-o, rătăcind de-a lungul culoarului. Văd tăbliţa -clasa a IX-a D şi intru.
-Cauţi pe cineva? intreabă o fată grăsuţă cu funde mari, albe.
Era viitoarea premiantă a clasei, Liliana Hriţcu. Fata care se va sfârşi ulterior într-un tragic mod, nepermis de crunt. Chipul ei e încadrat într-o lumină dulce, într-o sensibilitate şi o bunătate de nedescris.
-E clasa mea. Nu caut pe nimeni...
Simt că sunt uşor încurcată de atenţia nedorită care mi se acordă.
-Heeeiii!! Veniţi să vedeţi ceva! Uite, fetiţa de ieri...Noi am pus pariu că e sora mai mică a cuiva, dar e în clasă cu noi.
Sunt întoarsă pe toate părţile, de parcă mi s-ar căuta defectele ascunse.
-Horaţiu!! Horaţiu!! Ştii că ieri vorbeam despre fetiţ aceea mai mică îmbrăcată cu fustiţă de balerină? E în clasă cu noi. Nu e chiar aşa de mică .
Se apropie de noi un băiat destul de dezvoltat, cu un zâmbet imprimat pe buzele cărnoase, mereu umede. Merge agale, de parcă nimeni şi nimic nu ar putea să îl mai scoată din ritmul lui.
Apoi, clasa se umple de râsul lui prietenos şi vocea uşor răguşită:
-Ce chestie, e simpatică...pare o păpuşă veche. De unde vii? De la ce şcoală?
-Dintr-un sat...
Şi nu ştiu ce e aşa de interesant. Dar tac.
Aflu din discuţiile lor că mulţi au fost colegi la Liceul Eminescu. Suntem 22 de elevi dintre care doar 4 sunt băieţi. Fiecare dintre colegii mei va fi de-a lungul timpului ,,o poveste,,.
*****************************************************************************
Pra de limba română. poeta Maria Baciu ne este dirigintă. Suntem tare mândri când e ne zice ,,copiii mei,, şi ne recunoaşte ,,ajutorul,, dat elevilor de la arte, atunci când le realizam compunerile. Ba putea să ne recunoască şi le spunea care dintre noi a scris şi cui. Ne amuzam şi ne simţeam fantastic pentru că nu se supăra pe niciunul dintre noi pentru lucrurile astea.

uneori nu ne ridicam la înălţimea aşteptărilor ei şi ne ameninţa patern:
-Măăă, vă mănânc, mă! Eu am avut mereu încredere în voi. Dacă nu mi-l învăţaţi, pentru ora viitoare, pe Sorescu, pe de rost, chiar vă mănânc!
Eram silitori şi competitivi. Mulţi îl vor învăţa pe Sorescu, ba vor învăţa şi poezii suplimentare ca să îi facă o surpriză.
Alteori ne plânge de milă şi ne zice uşor întristată că ni se cer prea multe.
-Mă, copii, sincer mi-e milă de voi. Ce învăţaţi voi, la literatură universală, acum, eu am învăţat la facultate. Chiar nu e drept să vi se ceară atâtea.
mai erau orele de cenaclu, chinuitoare, cu discursurile unor poeţi pe care nu îi înţelegeam atunci.

Într-o zi, îl studiam la orele de cenaclu pe Arghezi cu poezia ,,- De ce-as fi trist ?,,

De ce-as fi trist ca toamna tarzie mi-e frumoasa ?
Pridvoarele ne sant cosuri cu flori ca de mireasa.
Fereastra mi-este plina
De iederi impletite cu vine de glicina.
Beteala si-o desface la mine si mi-o lasa,
Cand soarele ramane sa-l gazduiesc in casa.
O prospetime noua surade si invie
Ca de botez, de nunta si ca de feciorie.

De ce-as fi trist? Ca pacea duioasa si blajina
Ma duce ca o luntre prin linisti de lumina?
E un suras si-n vraful de carti sa ma alinte.
Vieti noi tresar vioaie din foste oseminte
Vad frunza ca scoboara din ramuri cate una
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud si ganguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.

Luceferii la noapte, scaparatori, i-adun
Din cerul ca o coada deschisa de paun.
Singuratatea-mi doarme culcata-n somn alaturi
De-a lungul intre paturi.
Ma-ntreaba cateodata, trezita dintr-un vis,
"Esti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis?"
Nu ma sfiesc de dansa, nici ei nu-i e rusine
Ca fuge si se-ascunde de lume langa mine.

De ce-as fi trist? Ca nu stiu mai bine sa framant
Cu sunet de vioara ulciorul de pamant?

Nu mi-e cladita casa cu sita peste Trotuş
In pajistea cu cranguri? De ce-as fi trist? Si totusi ...


Eram plini de viaţă. Era acea vreme a frumuseţilor când nu eram atinşi de răsuflarea înspăimântătoare a morţii.
Poate nu aveam putere, în ziua aceea să ne concentrăm.
Dar a izbucnit atît de puternic şi atât de nervoasă, pentru că nu îi răspundea nimeni, corect şi concis la întrebarea: ,,De ce era, totuşi, trist poetul, măăă?,,
Şi ne lua la rând, ăncruntându-se din ce în ce mai mult:
-Horaţiu? Lili? Dorina? Ce mama-dracului aveţi azi? De ce ar fi trist un om care are de toate...şi totuşi? insista ea.

Nimeni nu ştia sau poate doar gândeam practic, din perspectiva copilului lipsit, în momentul acela, de empatie, a copilului care nu vrea să ştie, care încă nu fusese atins de sentimentul ameniţător al morţii ca de aripa usturătoare a unei acvile uriaşe, regină pe deasupra lumii.
Cu toţii credeam că un om care are de toate, trebuie să fie şi foarte fericit.

-E sentimentul morţii, mă! Omul stă mereu în umbra morţii. Ce era aşa de greu?
Şi ne zâmbeşte înţelegător, intuindu-ne nedumerirea.
**************************************************************************
În pauza râsete, chicoteli. Horaţiu ne recită din Bacovia, haios, cu râsul lui răguşit şi mulţumit că am supărat-o şi noi măcar o dată pe doamna.

-Eu zic să lăsăm discuţiile astea despre ce şi cum...cu moartea şi să ne amintim de ceva mai muuult, mult profund.
Şi începe cu un ton grav, baritonal, dar în acelaşi timp încărcat de ironie şi umor:

,,Un gol istoric se intinde,
Pe-acelasi vremuri mã gasesc...
Si simt cum de atita ploaie
Pilotii grei se prabusesc.,,

Şi arată prin gesturi artistice cum piloţii, grei se prabuşesc.

-Lasă că îi trece. Chiar nu am putut, azi, să mă concentrez. Asta nu trebuie să ne îngrijoreze. O să avem şi întruniri mai prolifice.

Uşa clasei se închide cu un ecou întunecat. Copiii au crescut atăt de mari, încăt sălile nu i-au mai putut cuprinde.



Niciun comentariu:

ermetică

suntem închiși în cercuri de foc tăcerile noastre se întretaie în cuțite de cuvinte aruncate pe asfalt încă nu s-a împlinit sorocul Doa...