scrisoare pentru zile cu fluturi galactici

numai prin mine poți zări tu imperii augustine, numai
prin mine mai poți auzi, cu urechea lipită de ultima mea coastă, sunete de trâmbițe și glasuri războinice izbite în poarta cetății învăluite în fâlfâit de aripe uriașe care tot taie văzduhul în forme hidoase.

a fost cumplit când nu ai mai găsit chipul femeii tale înfășurat în batistele de doruri.
oooo, da, a fost cumplit, soare, și acum ai putea să mă transformi în pasăre, să desenez cu ciocul de foc sau buzele-mi moi, crâmpeie din viața mea pe frunzele curgătoare.
dar ai putea să mă prefaci și în gigant miriapod, să trec,
să trec,
să tun și
să fulger și
să îmi târăsc satul uitat în spinare.
nerostuitule cu ochii aprinși, libertatea ta îmi tulbură distanțele măsurate zilnic între colțul gurii mele și vârful mănușii tale albe pe care mi-o arunci înadins la picioare.

ce ironic te-am iubit și
te-am urât și
te-am iubit și te-am...
apoi, m-ai aplecat și m-ai pitit cu fața întoarsă printre rânduri
eu stau și te aștept să-mi îmbrățișezi partea dreaptă a obrazului scăldat în raza de piatră. dar între timp zac ghemuită în mine așteptând fluturii galactici să-mi șteargă mâinile și să îmi țeasă plapuma nopții cu trupurile lor moi vor acoperi chipul meu de marmură peste care ai trecut fără să dai socoteală.