Mircea Ciobanu -preluare de pe siteul poeții dispăruți

Mircea Ciobanu
(1940 - 1996)
E timpul

Se cade-n aplecare să privesc
La ceasul setei faţa lui în cană,
Dar cel ucis în apă nu se-arată
Şi norii lasă-n urma lor vedenii.
Dig ars,prund orb – mi-ating cu mâna faţa
Şi dau de unul care-a fost şi singur
s-a-ntors din valea unde spinii mor;
şi ca să plec îmi spun că la o fugă
de cal bătut e lacul scurs prin pietre
şi, trase-n gol, ecluzele păzind
amara brumă, umbra suprapusă.
N-am plâns de mult, e timpul, şi se-ntâmplă
Un semn de sus c-ar trebui să plâng,
Or,degetele duse pân-la pleoapă
Se-ntorc uscate; şi-aş fi vrut să-l văd
Privinu-mă din lacrimă – de-acolo
De unde-n vânt se tremură; de unde
Răsfrântul cer răzbună,ia-napoi
Şi nu mai dă, dar cere fum de jertfă

Mircea Ciobanu - Romanta zilelor de ieri
Taci,
Sa nu-mi destepti tristetea amintirilor culcate
În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!...
Taci,
Sa nu-mi destepti în suflet tragediile jucate
În aplauzele mute ale-ntâielor dureri!
Treci tacut ca beduinul ce cutreiera nisipul,
Treci tacut ca cel ce-si pune mâinile-n crucis pe piept,
Si sa nu ma chemi pe nume -
Sa-mi destepti din piatra chipul
Sfinxului,
Ce-ar vrea sa-mi spuna ca e timpul sa-l destept...
Ocoleste-ma cu groaza, ca pe-un stârv de om ucis -
Nu de oameni,
Ci de mâna ne'ntrupatelor dorinti -
Si pe piatra-mi funerara nu citi poemul scris
De nebunul din cetatea plina numai de cumunti!...
Ocoleste-ma cu groaza...
Dar opreste-te deoparte,
Sa ma poti privi de-a-ntregul
Si sa-mi spui ce vezi...
Eu sunt
Stropul vinului ce scade prin paharele desarte
Si romanta nesfârsita, caci arcusele s-au frânt!

Mircea Ciobanu - Romanta celor ce se vînd
Se-ngroapa soarele-ntr-un nor -
O, negrul nor ca si mormîntul
Înselatoarelor ce mor
Neplînse de amantii lor!

Pe la ferestre-si plimba vîntul
Tristetile sfîrsitului de vara,
În timp ce-n cîrciuma murdara,
Din strunele de-arama - cîntul
Chitarelor
Îsi ia avîntul...

Iar pe la mese,
Rînd pe rînd,
O ceata de amanti artisti -
Toti ne'ntelesi si mari,
Toti Cristi...
Îsi beau iubirea, fredonînd
Romanta celor ce se vînd.

Mircea Ciobanu - Celalalt
A fi trezit si-ntors a fi din somnul
nehotarît; dar a fi miez de ziua
în visul meu si celalalt s-astepte.
Priveasca la cadran si limba umbrei
s-arate ca la timp e numai ceara
bufnind din lucruri, sarurile-ncinse
din zori asupra apelor si stîlpii
cu pulbere de sus. Cînd el îsi pierde
puterile sub alba naruire
a miezului de zi, tu stai cu vorbe
aprinse despre grîu, si lui tacerea
îi lasa-n gura frig si apa moarta.
Cît va mai sta-n sudoarea lui sfîrsitul,
acestei ore i-a vestit – si singur
va parasi, spre alte margini, piatra
pe care sters de vînt s-a clatinat –
si nu va-ntoarce peste umar ochiul:
aproape mut, jelind pe jumatate
cuvinte lungi, deschide pentru fiul
pastrat în sul cu numele, alt nume.

Mircea Ciobanu - Elegie
Trupul de ieri ti-am ascuns
între var si mistrie
A ramas numai zidul
care nu ma mai stie.

Teascul tacerii striveste
Cuvîntul neîndeajuns.
Umeda boare se lasa-n
priviri ca raspuns.

De-aici povestea se-ntoace
cu scrisa la noapte.
Mîna umbrita coboara-n
zarea propriei fapte.




Trei cântece
Augur
O amânare
Scara
Dezlegare
E timpul
Către Uran
Cuvântul spaimei
Ţinutul pierdut
Poemul dintr-o singură piatră

--------------------------------------------------------------------------------


Trei cântece
I

Cântată-n dungă zile-ntregi,
pe buze frunza de stejar
evaporează seve reci
şi presimţiri de gust amar.

Cu ochii de pe roci aleg
un semn al dansului – şi cânt
la pândă, şi bolnav m-aplec
sub cerul care-a fost pământ

Eu însumi cânt, dar înrudit
prin umbră cu argila, jur
că umbra care înmiit
îmi poartă paşnicul contur

e-a unui rătăcit pe drum
şi-a unui prins la-ntretăieri
cu îndoiala-n piept: acum
şi pururi sol de nicăieri.

II

Cresc ritmic ţărmuri. Păsări mor
cu timp sub aripi: albe vin
ţipând cu tot cu umbra lor
deasupra holdei de pelin.

Ascult de drum, de cerul cer
sub care pieri deşi nu ştii
şi-n frunză cântecul mi-l spun
de parcă mi l-aş aminti.

Nou cântec spun, dar neştiind
cât sunet pot să mai străbat
prin muchia ei încercuind
un rest fragil de cer filtrat –

de teamă să n-o sfâşii tac
şi-ncerc solarul ei secret
prin care văd cum se desfac
nervuri de arbore-schelet.

III

Ceţuri inutil se pierd,
şerpi în grote vechi se-nchid;
în dihori pătrund incert
seve aspre de oxid.

O, pe buze de mi-ar sta
frunza veştedei păduri.
Soarele-ngheţat în ea
cade mort dintre nervuri.

O, tain al iernii. Plec,
dar mă-ntâmpină pe drum
gresii moi în care dorm
crabi de var şi melci de scrum;

plec, dar gresii moi din mers
la auz le duc – şi-n schimb
din lăuntru, tot mai şters,
frunza cărui anotimp?

Din volumul „Imnuri pentru nesomnul cuvintelor”, 1966
La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


Augur
E bine-aici, de-ajuns e şi atât.
Ninsorile nu cad precum apasă.
Stă-n osii reci un cer nehotărât
şi-n cumpeni echilibrul lin se lasă.

Mai bine vezi, spre râpă lupii vin
să bea la copci şi dacă nu, să-şi taie
în ţestul apei limpezii canini
şi lupilor genunchii li se-ndoaie.

De foame muţi, în arc de salt avar,
cu umerii lovindu-se şi saltul,
mai bine vezi cum lupii râpa sar,
mai bine vezi cum unul după altul.

Din volumul „Patimile”, 1968
La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


O amânare
Sunt eu, şi-n rest e numai vânt.
O, lepra – dacă n-ar fi sură
nici eu n-aş fi pierdut, cum sunt,
de ceată, nume şi măsură.

Sub legea şoldurilor nalte
şi-a umerilor moi, pe chei
se clatină, de-a lungul, calde
şi tulburi umbre de femei.

Le sfâşie în haite câinii –
pe-acel contur amar de sân
mă-ncumet însumi să amân
cu umbra palidă a mâinii,

şi cum amân mă vinde umbra
pe limba morţii. Cheiul ud
încape jocul surd de-a sumbra
crucificare-n aşternut.

Din volumul „Patimile”, 1968
La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


Scara
Atunci se va vedea şi nici atunci.
La capete, măsurii repetate
i s-au pierdut şi ros atâtea dungi –
ori spaţiul a-nceput să se dilate?

Se-amână moartea, loc necucerit.
Cu pas mai scurt împarţi un drum de seară.
Din ce s-a luat, un rest descoperit
se-adaugă la număr, din afară.

Atunci şi nici atunci! Căci vin porunci
de secetă, şi umbra care-nşeală
e-a scărilor cu oasele mai lungi
şi-a lucrurilor puse la-ndoială.

Din volumul „Patimile”, 1968

La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


Dezlegare
Ca să te-ntorci, părinte, ca să te schimbi, ce vrei?
Să-ţi pun pământ cu iarbă şi praf de drum pe frunte?
O, zgomotul acela din gropile cu lei
m-ajunge şi se face că nu mi se răspunde.

Ai vrea să fii, dar umbra de trup ţi se desparte;
ai vrea s-adormi, dar ziua e-ntreagă un amurg.
Tu sui şi cazi acelaşi, posomorât de moarte
în mâlul viu, şi-n mâluri cobor şi eu, şi urc.

Alături marea sună a sol arat, la fel
ca ieri şi-acum o vreme; dar ştiu că-n zori, pe faţă
paloare voi aduce, scăpat printr-un tunel
din Babel – şi, pe buze, un gust amar de ceaţă

Din volumul „Patimile”, 1968
La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


E timpul
Se cade-n aplecare să privesc
la ceasul setei faţa lui în cană,
dar cel ucis în apă nu se-arată
şi norii lasă-n urma lor vedenii.
Dig ars, prund orb – mi-ating cu mâna faţa
şi dau de unul care-a fost şi singur
s-a-ntors din valea unde spinii mor;
şi ca să plec îmi spun că la o fugă
de cal bătut e lacul scurs prin pietre
şi, trase-n gol, ecluzele păzind
amara brumă, umbra suprapusă.
N-am plâns de mult, e timpul, şi se-ntâmplă
un semn de sus c-ar trebui să plâng,
or, degetele duse pân-la pleoapă
se-ntorc uscate; şi-aş fi vrut să-l văd
privindu-mă din lacrimă – de-acolo
de unde-n vânt se tremură; de unde
răsfrântul cer răzbună, ia-napoi
şi nu mai dă, dar cere fum de jertfă.

Din volumul „Patimile”, 1968

La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


Către Uran
Glas am, Uran, ca să te lepăd: vino,
loveşte-mi coasta şi-ndelung voi spune
– adus pe dunga râpilor – cuvinte
pentru auzul cui înşală moartea.
M-aud şi eu, răscumpărând vocale
din unghiul dur al clinurilor; una
îmbătrâneşte-n drum până la mine –
cu stratul ei stârnită, mi se vinde
pe tot atât, dar învelită-n geamăt.
Şi de s-ar deşira nu m-aş întoarce
la rodnicul ecou al altor locuri!
Mai bine mut şi-n aşteptarea vocii
rob lespezii să fiu şi bun de veghe.
Mă vindec fără leac; m-aleg de ură –
şi ce-a rămas de restul unei vorbe
adevărate sună când răspunsul
scăpatei pietre s-a rostit demult.
Or piatra, jur, mai bine dă măsura
adâncului străpuns (şi n-a fost verbul
suit la bolţi naintea ei din abur?).

Din volumul „Etica”, 1971

La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


Cuvântul spaimei
Câte s-au zis au lăsat în paragină gura –
viscol albastru o bântuie, frigul o-nchide;
mâna întreabă, o umbră-i răspunde pe ziduri,
noima-i ajunge şi fără-de noima o-ncearcă.
Sarea, în stâlpii de sprijin, asudă alboare.
Bolţi se dezbină. Un foşnet al deselor ape
vine de sus cu miasma surpării – şi spaima
urlă dar n-are cum spune: cuvântul ei mare
lunecă-n piept – îl aud cum plămânii-l îneacă;
singur, acolo plutind, îşi rosteşte pieirea,
însuşi îngaimă cuvinte şi nu se aude,
geme se-mparte cu sine, se cheamă pe nume;
fiicele lui târâtoare-l ascultă flămânde,
fiicele lui îl înăbuşă, oarbe şi grele de sânge.

Din volumul „Cele ce sunt”, 1974

La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


Ţinutul pierdut
Miaza de zi părăsind-o sunt unul şi palid;
vorbe aştept, între lucruri le-ntâmpin cu teamă –
mie-mpotrivă şi singure vin, că a lor e
taina rostirii acum şi-n aşternerea văii.
Unde cad ele ca stoluri amişună iarba,
ceaţa le mână sătule, pe lanuri le-abate;
zidul descreşte, cu vuiet se-acoperă lemnul,
care de pradă m-ajung şi mă-mpresură săbii.
Laur se-ntinde şi până la râu pălămidă.
Verde ţinutul sub mâini am avut. Cu tăcerea
cai deluroşi îndemnam şi păduri nencercate,
degetul gol stăpânea peste pietre şi turme –
toate s-au dus, cu arcanul s-au prins în robia
nendurătoarelor, mie viclene cuvinte.

Din volumul „Cele ce sunt”, 1974

La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


Poemul dintr-o singură piatră
Da, nu mai vine, întârzie.
Cum totul se-amână,
astfel amână şi el să se-arate.
Nu vrea să piară; ştie ce-nseamnă s-alergi pân-la capăt.
Intră mai bine pe-o uşă de birt,
bea în tăcere, mănâncă, adoarme cu fruntea pe masă.
Peste măsură de trist a-nvăţat să întrebe: „Unde e casa
celei mai blânde femei?” Astfel întreabă şi-acum
şi adoarme vorbind
între sticla cu vin isprăvită
şi coşul cu pâine. Nu-l mai aştepţi.

Pentru el ai fi vrut să lucrezi
un poem dintr-o singură piatră,
densă şi tânără piatră.
Nu-l mai lucrezi – îl aşezi pe un raft sub căderea
sfintelor pulberi şi ieşi din odaie. Afară,
nori agresivi te întâmpină, nori ca stoluri de păsări
te-alungă-ntr-un birt.
Bei acolo şi tu, şi mănânci,
cumperi cu bani de-mprumut crizanteme lăţoase,
mari crizanteme lăţoase,
în timp ce adormi şi obloanele
cad uruind între tine
şi norii bătrâni de afară.

Din volumul „Versuri”, 1982

Texte culese din Mircea Ciobanu, „Marele Scrib”, Editura Albatros, Bucureşti, 1985, Colecţia cele mai frumoase poezii