surâsul meu gothic(3)

din scoarța copacului bâtrân ieșeau stafii cu gust sărat pe degete și verbele sluțite. pe limba otrăvită puteam vorbi și eu. nu-mi era greu :amestecam puțină smoală cu trei sau patru stropi de boală și frământam în incisivii ascuțiți simbolul de vultur fără gheare.

-hei, omule, stăine, nălucă zămislită în toiul nopții,
ce stai, ținându-mi calea deznădejdii, pe umărul cernit al sorții?
iar morții tăi sunt liberi și se preumblă prin orașe, pe dosnice străduțe au început o vânătoare de șoareci aripați/ armate solitare de stafii, și de mumii/soldați.
hmmmmmm! îți și miroase a pradă? simți nările cum freamătă ca o pădure răzvrătită? oooo,stai în banca ta, amice. șterge-ți albeața de pe ochii și pleoapa adormită,
te crezi nemuritor. ai nările deschise. adulmecă o moarte. e mai de soi.
măcar ea te-așteaptă cu brațele- ndârjite și vorbe de apoi.

coboară-te în forță. cămașa te așteaptă.
nu-mi dărâma toți stâlpii de la poartă.
e noapte? întuneric? păianjenul pe sânu-mi drept își face cruce. și pânza peste statuetă prăfuită îmi aduce.
din sânul stâng voi slobozi macabre incantații să îți răsune în imperii, capele somptuoase, sanctuare. am aripa ușoară /dar pesmene
armura-ți ruginită începe să mă doară.
nici nu te mai zăream prin fum, aseară.
ascultă!
vreau să-ți mai dau o șansă, pe cea de-a noua oară...
ia sabia și duelează-te cu mine,
ei, da, nu te-ngriji, îți șade bine...
nu. astăzi, nu...
mai stai pe pace...
așteaptă până mâine.