Aud în mine un cântec
ce nu piere,
parcă desprins din trupuri de cadâne,
Și-acea nespus de simplă netăcere,
ca încantarea unui rit
se lasă așteptată peste tine...
Iar când ajunge, risipit,
ecoul ei la jumătate,
mi-apropii mâinile de piept
și... o simt în mine,
ca pe-un fulger cum străbate,
îmi răsfoiește
fila de jurnal,
pe fiecare parte.
Chiar tu-mi țineai
în palme zilele-mi fierbinți,
și mă priveai cu nepăsare.
Îți arătam cu pași cuminți,
un suflet ce-și usca, nestingherit,
iluzia de trup în soare.
Și așa gândeam:
Ce tristă e cetatea dintre munți,
când singură-mi încep peregrinarea,
Și între ziduri i-te-ascunzi,
făr-a-ncerca să-mi limpezești cărarea...
Și-atunci,
mă-ntorc acasă-,n drumul meu,
adulmec îndelung mireasma rară
a gurii tale ce n-a încetat
șă-mi strige numele mereu,
seară de seară,
pe când urcam necontenit
spre cer
aceeași scară,
aceeași scară...
.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu