Postfata volumului :SURÂSUL MEU GOTHIC-VOLUMUL I
AUTOR DORINA NECULCE-ediție îngrijită de Didina Sava
copertă realizată de Didina Sava
Labirintul medieval
Într-un timp al emoţiei epidermice şi al senzorialităţii estetice, volumul Surîsul meu gothic al Dorinei Neculce vine să-şi descopere sorgintea în realitatea primordială a fluidului metamorfozat. Fortificată şi prin alte experienţe lirice (Universul prieteniei – Iarna, 2009 şi Lumea din oglindă, 2011), poeta îşi construieşte, de data aceasta, propria mitologie, relevîndu-şi disponibilitatea pentru timpurile revolute, surprinse într-un cadru al zonelor tenebroase, înfricoşate („învăluite în fum, capetele cavalerilor se dezgolesc / de coifuri, săbiile zornăie, scuturile se frîng…”). Se citeşte în aceste poeme plăcerea de a muta trăirile într-un teren fantasmagoric, al castelelor medievale, de care ne-am depărtat istoric. Imaginea grea, halucinantă trimite la o poetică a morbidului („din mîlul acela cleios /al bălţilor stătute în cadrane de nisip”). Poeta îşi edifică o mitologie a morţii, în care îngerul auriu este hrănit cu laptele păsării nocturne, iar sîngele împroaşcă pe un tavan iluzoriu („cuvîntul obsesiv / dorinţă”0. Un univers închis, bornat pe de o parte de („buza cerului”, iar pe de alta de „poalele munţilor”), îşi mistuie („franjurii mătăsurilor alese”). Scenariul liric este o modalitate de a stăpîni lucid mişcarea mesajului, articulaţiile lui ulterioare. În mod paradoxal, recuzita medievală trimite spre lirica lui Mircea Ciobanu, iar tonalitatea incantatorie spre registrul blagian.
Catedrala, turlele, crucifixul, candela, cerul îşi sprijină datul netulburat pe existenţa explicită a regnurilor adiacente, pentru care („laturile astrale”) sunt punct de plecare. Deasupra tuturor acestora străjuiesc stelele, apariţii magice, presupunînd substituirea, căreia zbuciumul îi împrumută haina purificării prin lacrimă: („lăsam boabele de lacrimi / semn al trecerii mele peste gînduri”. Stingînd stelele aprinse-n cruce, adunate pe buza nopţii, poeta îşi aude „doar gîndul un praf stelar de forme”, visîndu-se „pernă cu stele / strînsă în braţe de singurătatea oarbă”). În mitologia personală a poetei frapează dorul de celest, care ar încremeni timpul secundat, ce („refăcea / bucată cu bucată / întregul univers”) şi ar solicita reculegerea în clepsidră a clipelor răvăşite. Sub măsura astrelor şi a mişcării, timpul se află într-o permanentă şi spectaculoasă metamorfoză. Versurile mustesc de un imagism frenetic şi polimorf („mă ţin lipită de buza cerului / ca un timbru imaginat / pe faţa timpului”) pe fundalul unui univers individual consonant.
O îndoială metafizică şi o imperioasă necesitate de lumină se înfruntă în structurile profunde ale acestor poeme, conferindu-le tensiune ideatică. Ştergîndu-şi ochii de praful stelelor, poeta îşi toarnă dimineaţa de lumină pe hîrtie pentru a pătrunde în sensurile existenţiale definitorii, de unde răzbate nevoia indispensabilă („de amiezi coapte”). Definitoriu pentru acest volum, poemul Simfonii conturează starea eului liric: („am cerşit liniştea /care ne legăna cuvintele / în balansoarul amintirilor / e nevoie de amiezi coapte / în umbre adînci /săpate-n piatră”).
Poeta îşi edifică substanţa poeziei din tăcerile înţepenite în noapte, din neastîmpărul tulbur al înfricoşării, din „nelinişti, frici, regrete”, ca să constate, într-un final, că („la marginea tăcerii, / resemnările, toate, se fac ghem”). Opulenţele imaginarului sunt tot atîtea traversări ale dramei existenţialului. Contaminat de perseverenţele unui eu dialogal, discursul sugerează sensuri prin imagini metaforice, convertite la acest statut prin tablouri ficţionale: („la ce ţi-ar mai folosi îngerul acela auriu / pe care l-ai coborît cîndva în odăile tale luminate”).
Toate poemele Dorinei Neculce din acest volum comportă ceva pictural, cu nuanţe tensionate şi cu tuşe puternice, ceea ne trimite cu gîndul la expresionismul abstract postbelic. Evocatoare a stelelor, operînd cu lumini şi umbre, poeta descoperă farmecul culorii albastre şi ne invită la o călătorie în alte vremuri seculare, în care şi trandafirii au iz de petale azurii, deschizîndu-se sub reflexele felinarului albastru. Pe lîngă bogata paletă cromatică în care se împletesc ştergarul verde al prispei, seara albastră de iarnă turbată, alături de trandafirul negru tatuat în mijlocul frunţii sau de petala albă desprinsă din ochiul curat al lacrimii, registrul liric marchează puterea de sugestie a olfactivului:(„trupul tău mirosea a nisip copt / încă mai simt palmele acelea cu / gust de caise verzi”) etc.
Raporturile dintre „senzaţie” şi „emoţia estetică” se află într-o legătură indisolubilă. „Ochiul”, „urechea” şi „mirosul” declanşează un sistem de corespondenţe prin diferite asociaţii datorate superochiului eului: („în ochiul stîng / mi-a intrat ochiul drept”). Astfel, realitatea se erijează în diverse proiecţii, care se suprapun ca un al doilea adevăr. Funcţia vederii este prioritară, fiind focalizată într-un joc de nuanţe care semnifică traseul de la senzaţie la sentiment: („ochiul meu sloboade lacrimi / ce ard fluturii pe aripi”). Eul liric „priveşte” şi „vede” ceea ce este şi ceea ce îşi închipuie, într-o ordine a cunoaşterii care, distanţînd privirea de vedere, construieşte o viaţă intermediară.
O poezie policromă, cu numeroase deschideri spre paradigmele epocii, exprimînd, cu tensiune şi vigoare imagistică vibraţiile pe care eul le încearcă la hotarul dintre angoasă şi revelaţie, în dramaticul interval dintre neant şi fiinţă. Poeta lasă impresia că a pus în funcţiune toate registrele într-o seducătoare polifonie, ce merită toată atenţia.
Diana VRABIE
ÎN TĂCERI ȘI PENUMBRE
În tăceri și penumbre reci de catedrală gothică, poeta topește legende neștiute, în versuri dictate de îngeri răzvrătiți, vegheați de un sacerdot cioplit cu duritate în piatră. Dar ceremonialul poeziei îi cere o limpezime de cleștar a discursului poetic pe care îl susține argumentat într-un volum atât de încărcat de o simbolistică profundă și originală.
Valentin URSIANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu