ploaia de păsări

ploaia asta de păsări îndoliate părea să
mă înece copacii își ridicau neputincioși
brațele uscate ca niște veșminte
întunecate de lacrimi/petale ruginii mă
căutai pe sub asfaltul translucid trupul meu
se dispersa ca o puzderie de umbre
e orașul mărilor întărziate îmi zic și mușc
tulpina unei alge
sughit
mă umplu de lumină și de fluturi
nici nu mai știu dacă sunt om sau dacă
am rămas aceeași frunză aprinsă pe buzele copacului cu ramura din ceară
știu doar că
mâna ta nu încetează să mă caute
orbecăind flămândă prin trupul însmolit al nopții umblu
cu picioarele desculțe cu pletele înstelete și parcă
te aștept să mă îndemni să îmi înfing adânc
tot mai adânc
mai apăsat colții de fildeș în umbrele tale de ceață densă
zidurile cetății nu mă mai pot recunoaște
și mă proiectează în
timp cu unghiile ascuțite
lumina ne înconjoară și
ne măsoară sentimentele de plumb
transformându-ne în resemnări cu fularele trase peste gură
cu ochii învăpăiați debităm până în zori formule
matematice algoritmi absurzi de care
Nimeni
nu mai are trebuință
.........................................................................
ploaia asta tomnatică de
păsări îndoliate
ascunse în petale ruginii
părea să se înece cu
umbrele tale...