Florile întunericului

Privește!
Se țese înserarea,
Florile întunericului
se lasă, iară, peste
culmile feericului.

Acum... e beznă.
E apa
care-mi trece
peste gleznă.

O ploaie eternă
mă îngroapă.
Am fața de cadavru
și mâinile-mi
orbecăie
prin apă.

Caut limanul,
Cu chipul fără umbră, și
apa mi se zbate-n undă,
constat:
-Oooooo, da. E cerul.
Chiar el îmi e dușmanul.

Mă zbat
în lumea mea de ape
și trupul nu vrea
să mă-ngroape.
Dar valul mă supune
și mă trimite-n altă lume,
mă și aruncă, așa,
ca pe o cârpă veche.
Mi-apasă pașii
spre poarta cea
străveche,
Îmi odihnesc
o clipă fruntea
pe-ntinderea pustie
mă coase firul apei.
Doar întunericul
mă știe.
Și mâna ta cea rece
ar vrea… să mă învie.
Iar lacrima-ți
prin mine se
petrece.

Cauți lumina
din lumină?
Ea-i întunericul.
E bezna cea senină.
Făclia de-i aprinsă,
lumina nu fi-va niciodată
stinsă.

Îți răscolesc, azi, duhul.
Dau la o parte piatra
și îți șoptesc,
peste mormânt:

-Iubite, lângă tine,
voi fi mereu.
Loc nu mai este
pentru alta,
aici e locul meu.

Ți-arunc, nebună,
trei flori de nalbă,
peste piept.
Iar tu, sfârșit,
cu gura-ți putrezită,
șoptești:
-Atunci, o să
te-aștept.
Aștept…