vineri, 18 noiembrie 2011

de vorbă cu karina

îți amintești, karina? zâmbetul începea să se netezească,
eu sprijineam cu bărbia malul cerului și
ascultam clipocitul gândurilor amestecate în pulbere de piatră.
aveai ochii decupați din marmură și pletele de foc, atunci
când te strângeam la piept, carnea mea sfârâia înapoia 
privirii tale de cristal.

dar lasă-mă s-ajung măcar la poartă și-apoi 
am să pășesc ușor, așa, fără de zgomot,
fără de urme,
pe margine de hotar mă voi legăna
de două ori la dreapta,
de două ori la stânga,
nici n-ai să știi când am plecat
să-ți sprijin cerul îndeaproape...

(oooooo, draga mea,
de ce n-ar fi așa?)

aseară ai început să rupi fâșii din trup
încă păstez pe umeri
mângâierea ta
în semn de mulțumire.

cărarea de legendă îmi calcă umărul,
doar tu, karina, știi livada cu gust de amintire și
poți lua din mine o pauză de cinci minute în care
să ne prefacem două crizanteme înghețate în mâna
copilului orfan pe care-l dor genunchii,
si-n mijlocul de noapte face rugăciuni
la temelia casei părăsite
zâmbește
eu le aprind tăciuni
cu petele de foc.
îmbrățișez de-a valma cele două chipuri și
simt cum carnea ne miroase
a scrum și
a poveste .

Niciun comentariu:

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor...