hora păpușilor eterne

copilul își privește hârtia albă
ca pe o câmpie aridă,
aruncă ochii lui albaștri,
-ochi ai cerului-
în cupola adâncă a catedralei
scoate din piept o dorință
cu aripi străvezii,
ticsite de îngeri albaștri,
ca niște fluturi neputincioși captivi în crisalidă.

le suflă în antenele firave o rugă
aprins/înălțător Te Deum infantil
scăldat în glasuri cristaline:

-aș vrea, zice el, aș vreeea să-mi
construiesc o horă a păpușilor
care să îmi danseze numai mie
atunci când sufletul îmi tace!

pliază conturul pe câmpia aceea secătuită
taie cu responsabilitate
în carnea vie...
gingășia iese din umbră
păpușile se scaldă o vreme cu ochii în lumină.

mă țin strâns de mână să nu cad din hora lor
întinsă la marginea tăcerii,
toate avem ochii cusuți cu fire de mătase.
prin mărgelele policrome vedem destine
înviate,
în locul inimilor ne bat ceasornice
minuscule cu limbi de diamant.
numai limbile noastre
mai știu a vorbi ca la începuturi
când oamenii nu încercau a-L copia pe Dumnezeu
construindu-și fiecare câte unTurn Babel
în inima orașelor de smarald.

copilul râde...
de când nu a mai râs?
hohote se înalță din pieptul lui
până la cer
 își pierde pașii
 în hora noastră
 sufletu-i vorbește
desprinde sfoara galbenă
din curcubeu
și sare coarda până îmbătrânește
alăturea de păpușile mele...