se sfâşiau franjuri din perdeaua timpului
libelulele îşi îmbrăcau rochiile suave
se împodobeau pe tâmple cu boabe
străvezii de rouă
coborau înspre câmpia veşniciei
paşteau până la amiază în iarba fiarelor
în care se odihneau
îngerii albaştri
ochiul tău se deschidea
golit de iris
ca al statuilor aztece
şi atârnai în gura cerului
prins de un cordon ombilical
deasupra pădurilor cu ramuri descărnate
în care forfoteau lighioane preistorice
şi-n frunzele copacilor de jad
nervurile-ţi scriau cu dinţii nevăzuţi
răvaşe îndrăzneţe
eu mă ridicam pe norul cel de fum
până la tine
îţi lipeam fruntea înseninată de sânu-mi de ţărână
şi te priveam ca o fecioară
în ochiul gol
să îţi descopăr
de dincolo
adevărata existenţă
pădurile sinistre se revărsau în mine
ca să mă umplu
şi-mi tropăiau pe suflet jivinele neîmblânzite
le simţeam chiar ghearele înfipte în obrazul cald
îţi întindeam palma înfierbântată
în care mi se odihnea
l u m i n a
ca tu să-mi poți sorbi bucăţile de iris
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu