Femeia din oglindă

Mă privesc alăturea de voi într-o oglindă spartă.
Sunt femeia albă cu mantia alunecată și umerii prea goi.
Ochi lacomi îmi desenează trupul.
Femeia din oglindă îmi face semne
să îmi acopăr goliciunea cu aceeași mantie a umilinței.
O îndeasă pe umerii mei firavi
mantia apasă, apasă.
Pornesc peste cărarea presărată cu spinii vii și pietre ascuțite.
Tălpile s-au tăbăcit în mersul încrâncenat.
Sânge și praf se amestecă-ntr-un tot comun.
Genunchii mi se șubrezesc.
Sunt ajunsă la răscruce.
Doar vântul îmi poate hotărî cărarea.
Sunt femeia albă a mării.
Lanțul mi-e ruginit
dar lacătul puternic...

Mă dor frânturi din anotimpuri.

Femeia din oglindă îmi zâmbește fad,
ca fericirea, și-mi pregătește ape iluzorii.
Mă scaldă.
Apoi, mă înfășoară în giulgiu-i alb,
ca pe o fiică rătăcită a evangheliei.
Ea este, azi, o mamă pentru universului meu.

Apa înseamnă apăsare, gândesc.
Mă știe...
Pot să-mi duc stânca până hăt, departe.
De ieri, obrazul meu a înflorit în nufăr galben.
Mâine, inima o să se înfrupte din trupul cerului .
Sufletul se va trezi încorsetat în așteptare.

Femeia din oglindă îmi zâmbește
de sub chiparoșii care i-au fost
tatuați ostentativ pe fruntea de mâna împietrită a zeiței renăscută.

Ochii ei sunt oglinzile mele.
Imaginile se bifurcă.
Viața se scaldă în apa ochiului meu drept,
netezindu-și formele.
Moartea mi se zbate în ochiul stâng,
fulgerând suflete.
Vreau să le împac pentru eternitate.
Îmi trec peste obraz acele
anotimpuri din răscruce.

-Ingrato! Ingrato! strig inimii de ceară.
Câte femei nu zac la colț de stradă
așteptându-și nisipurile mișcătoare din fade anotimpuri?

Gândul...
Doar gândul a mai rămas pe marginea din mine.
Astup urechile cu degetele îndoliate.
Vântul îmi smulge iar mantia albastră.

Femeia din oglindă îmi face semne
să m-acopăr...
Ascult docilă umilința și nimicul...