joi, 22 septembrie 2011

privesc prin ochiul șarpelui

Misionara

ascult cu urechea lipită de cer
valsul ploii
cântecul ei se sparge în mine
stropii mă ard în palme
picătură cu picătură
ca o rouă cristalină culeasă de pe un obraz solitar
eu mă preling
în umbra pământului
amestecând gând în cuvânt inimă în şoaptă
sensuri noi cresc tot cresc în spatele meu
ca nişte bucăţi de aripi.
vântul parcă mi-ar fi prieten legendar
îmi mângâie trupul
în şuvoaie răcoroase pletele mele se împletesc printre ramuri ucigând scâncete tardive
din gura dimineţii ies aburii de mai.
privesc prin ochiul şarpelui
abisul care se oglindeşte pe faţa lumii în firide adânci.
...........................................................................
cât să fi trecut
de când am uitat să mai respir?

2 comentarii:

Anonim spunea...

Ma-ntreb fica a Evei cum de ai uitat
Supliciul ce Eva si Adam l-a suportat
Cand ochii sarpelui i-a hipnotizat
Din fructul interzis ei au gustat
Iar Bunul Dumnezeu s-a suparat
Si din gradina Eden El i-a alungat
A trebuit, din greu munca sa invatam
Cu truda si sudoara painea sa castigam
Iar sarpele,inger cazator, aripile a pierdut
Si s-a prelins spre iad pe unde a putut

Lumea din oglindă spunea...

frumos ati spus.cu drag

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...