joi, 8 septembrie 2011

noaptea își joacă ultima carte

Misionara


ce-aș putea să îți mai spun acum
când tornadele astea se răzvrătesc în mine
și mâinile de țărână mi-au ars
în lumina pământului tot pomenindu-ți numele,
m-am împiedicat de treptele altarului
ridicat în valea umbrelor (re)născute.

câmpul de bătălie era presărat cu
săruturi secate. înapoia buzelor putrezite
îți încleștai dinții, strângeai spada
și așteptai să ți se plece capetele,
ca într-o procesiune a morților de foc.

-da, dragul meu cu inima de jad,
noaptea își joacă la poker, ultima carte
și eu stau pe taraba sufletelor pierdute,
sub privirile hulpave ale mateloților nebuni
simt că nu-mi mai este frică.

tu îți rozi unghiile până la sânge,
între viață și moarte nu mai cresc sensuri de cuvinte.

simți?

limba mea îți pătrunde adânc în rana deschisă
pe unde ți-a ieșit un duh al nopții
(își flutura năframa purpurie)
îndemnându-te să îți aduni,
din zare,
în clepsidră,
clipele răvășite
pe masa sfeșnicelor întoarse...

Niciun comentariu:

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă trecem printre linii ascuțite în semne literare trecem peste un pământ de fluturi congelați tropăim cerându-ne dreptu...