miercuri, 28 septembrie 2011

Stanca



Iubirea lui devenise o durere de demult.
Se lăsa o clipa spre ea, ca o pâlpâire ușoară deasupra sufletului ei, doar atât cât să-i vadă cutele acelea, adânc săpate de o cuminte așteptare. Apoi, vanitos din fire, își lua răcoarea de pe tâmplele ei arzânde, îndreptându-și trupul zidit cu mare migală spre alte, alte femei, cărora le închina viața lui de rutină…cu acel “ceva” sălbatic în privirile-i languroase de cuceritor al fortărețelor medievale…
Pe ea o sacrifica, pentru că se cerea sacrificată. Îl revolta iubirea ei nechemată…nedorită şi totuși uneori o striga…nici el nu știa de ce…O striga din obișnuintă sau doar ca să o umilească?
……………………………………………………………………………………………………
Ea era nepermis de sensibilă…
,,O victimă sigură de care uneori mi-e milă, gândea el,,.
O credea prostă, chiar sub medie, o devoratoare de iluzii pierdute demult, care își ascundea lacrimile sufletului în vorbe goale, poleite cu migală, încă din nopțile acelea albe când cerul părea că se destramă peste ei şi stelele cer mângâieri ascunse.
Știa că e “slabă” în prezența lui, dar se simțea bine încorsetat în gândurile ei şi n-ar fi destăinuit nimănui starea aceea de bine care i se părea înjositoare.
Se voia doar stăpân peste un trup …doar stăpânise atâtea trupuri, aproape șlefuite în marmură, încât trupul ei părea un obiect uitat într-un magazin de vechituri.

Șoptea adeseori:”îmi convine”, ea o să se întoarcă mereu şi eu n-o să îmbătrânesc niciodată…Ar putea să fie fântâna vieții mele, nesecată, din care să mă pot adăpa continuu. Surâdea comparației găsite, așa cum surâzi unui vechi prieten întâlnit întâmplător.

Cum să o răsplătesc?
Dar oare nu am răsplătit-o? Sunt Ulisele ei modern…Mereu plecat pe alte valuri…
Cândva o să mă întorc la ea…N-am timp acum să o mângâi…Mă dor mâinile…Cioplesc prea mult în piatră. Vreau să-mi desăvârșesc opera…Piatra nu se lasă ușor modelată. E dură. E un alt material…Ea e moale…o pot crea după bunul meu plac…Şi s-a frecat la ochi, nu ca să-și adune gândurile sau să-și ceară iertare că n-o mai iubește, ci ca să-i deslușească mai bine chipul împovărat, chipul acela care i se dăruia necondiționat în întunericul din ea…

Într-un târziu, Stanca s-a privit şi ea în oglindă şi nu s-a mai recunoscut : ochii ei erau acum umbriți de o tristețe în care te puteai pierde, părul încărunțise şi în jurul ochilor erau săpate adânc urmele deznădejdii trupului ei prea zbuciumat…
I s-a făcut milă de ea , de slăbiciune ei, de iubirea aceea pe care o hrănise din trupul ei şi care acum agoniza la capătul cerului. Parcă înțelegea brusc toate tainele vieții aceleia ticăloase. Îi venea să plângă şi să răsufle adânc…tot mai adânc, de teamă ca sufletul să nu-i crape în mii de bucăți. Mai voia să elibereze ecoul din răsunetul ei interior, să nu-i sfărâme ferestrele casei pe care a clădit-o, sperând ca el să se oprească şi să o locuiască…
Îi venea să se certe, cu vorbe de țărancă, să se întoarcă la rădăcini şi să-și strige : la ce bun să-ți pângărești trupul, când sufletul tău n-a mai fost tăvălit prin mocirlă? La ce bun fumul asta de iluzii, manuscrisele pe care voit le pierdeai, crezând că ai să scapi, când ele se întorceau mereu la tine?
Își aranja părul în oglindă, mângâindu-și linia fină a obrazului şi gândea că nu a fost frumoasă niciodată şi totuși un “altceva” a făcut-o cândva dorită…Oare era răsplata vieții?…Cei lăsați în urma de ea se rugau să nu se elibereze niciodată şi să-și frângă disperarea în trupul lui?
Era prinsă ca într-un lanț emoțional al slăbiciunilor…,,Unde ai să te duci, femeie? se întreba cu frică de răspuns,,.

Un frig şi o foame de el a început să-i pună stăpânire pe tot trupul…

Era liniște…
Luna s-a înfipt cu putere în cerul nopții şi stelele parcă voiau să coboare clipocind într-o disperare complice.

Ce trist!
Nu-și putea astâmpăra nevoia de prezența lui cu luna rece şi cu stelele astea care sclipesc albastru…
Orice iubire e o robie şi ea a obosit să-și mai înjuge trupul…

De mâine, iubitul ei va fi doar dorul ei …

Apoi, a căzut într-un somn adânc, fără de vise. Un somn cu care avea să se hrănească mult timp Stanca, femeia asta palidă cu doi nuferi zugrăviți pe obraz care se întreba, uneori, cu lacrimi de cristal agățate în colțurile gurii: când o să se termine totul?

Dar viata nu se lăsa și trecea peste ea apăsat, tot mai apăsat…Adesea, o zgâlțâia tare de umeri, întrebând-o nepăsătoare:
-Mai trăiești?
Trăia departe de propriul ei trup, la talpa îndurătoare a cerului, își aștepta iubirea să o dezrobească...

Niciun comentariu:

ermetică

suntem închiși în cercuri de foc tăcerile noastre se întretaie în cuțite de cuvinte aruncate pe asfalt încă nu s-a împlinit sorocul Doa...