ce sete albicioasă...

ce sete albicioasă mă priveste
din adâncul genelor întoarse
pe dinăuntru îmi cresc mulțimile de ziduri
îmbâcsite cu alge umede grețoase acoperite
cu smocuri de iarba fiarelor uscată

am să îmi fac un lacăt ruginit
să îmi încui visurile cu mâinile
legate, cu ochii astupați, cu gurile
întredeschise ca niște fecioare uitate
într-un colț de templu cu fața spre
răsărit. aș vrea să îți lipesc zilele
în câmpul tabloului cu iele zălude să-ți
dănțuiască pe spate până or crăpa
zorii lângă izvoare

alături fluturii s-or plictisi de moarte
abandonați de o mână criminală în carpeta
îngălbenită se vor izbi cu capetele de
pânza putrezită încercându-și zborul prin
fereastra decupată

pielea ta de omidă cred că o să plesnească
bubuind năprasnic ai să apari inundând încăperea
întunecoasă cu lumina ta halucinantă și albastră

(Oooo, My God, i am a lost...i am an christian women, a lost
in the garden, in the dreams...in the mirror)

lasă-mă să îți ating măcar tâmplele
încărunțite și să fac toamna asta ștearsă
cu dosul palmelor să îți înmugurească

printre ruinele indiene lumina dansa legându-și
malurile cu gânduri și stele înecate în
suprafața alunecoasă și să nu îmi
spui că nu am existat pentru că atunci
chiar am să plec singură
goală și am să mă scald până la umeri
în zarea sidefată
n-am să îți mai cresc în chip de
narcisă mirosind a imitație
de viață