aș fi putut să îți scriu pe luciul apei un
poem în care să-ți umbrești amintirile,
aș fi putut să-i cer fachiului cu mantie de stele să
mă ascunsă în sunetul de clape al pianinei abandonate.
chipul meu ar fi răsunat suav în liniștea nopților târzii
aș fi alunecat pe lângă trupul tău ca o
statuetă îndelung șlefuită mi-ai fi mângâiat
obrajii plastificați și m-ai fi
întrebat cu buze de hârtie colorată:
-iubito, cum de nu m-ai lăsat să îți sculptez eu chipul din batistele
astea parfumate ți-aș fi făcut un trandafir să îți usuce zorii
și copilului din tine să îi acopere tăcerea neînțeleasă...
-ooo, păcătosule din mine, ți-aș fi răspuns fără să-mi vezi solzii și masca de bărtână cu frunzele țesute în alge și ierburi mâloase, tu m-ai asemuit mereu cu un animal de casă...de aceea stau eu ascunsă între rânduri cum șade pisica de mare între valuri și așteaptă să îi cumpere cineva trupul.
dar aș putea, când nu mă chemi să vin să-ți las
argintul viu în trup și cioburile mele de sticlă în inima vâscoasă...
vezi?
degetele mele de granit ți-au scris în stâncă .
cu mâlurile astea înghițite din râul styx. dar, privește-mi buzele de piatră te cheamă să mă umbrești, să nu mă mai visezi vânat și vânător, să-ți
stau îmbrățișată în gând să-ți cresc un templu uriaș cu turle
ascuțite împungând în cerul de lumină
care o să-și scurgă peste
tine ploaia de fluturi
îngropată sub genele de zori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu