luni, 19 septembrie 2011

OSTIUM APERTUM

Fără de şoapte

starea I


ca să îmi găsesc sprijinul morții am
înghițit mulți copaci desfrunziți și fluturi
cu aripile plăpânde mi-au clipocit în chip de
vârcolaci

peste obraz
azi cern din sita zădărniciei secundele tăcerii le
aștern peste câmpurile aride sămânța lacrimii albastre cusută cu
fire de cristal pe rochia cernită a înserării
cresc herghelii neîmblânzite

și
eu stau așa statuie neclintită fără de gânduri
fără de șoapte o să
înceapă oamenii să îmi bată cu palmele în
tâmplă să îmi zâmbească sau poate să
hohotească încercând să-mi dezlipească pleoapele înțepenite

totul a fost un joc fără de miză

dorm goală și nenăscută încă pe o lespede din piatră simt
lacrima strivită în plamele frunze cum îți descheie cămașa cu
atingeri de buze moi și mușcătura viperei în umărul tău alb

spre dimineață suntem doar noi lipsiți de sensuri
dezbrăcați de hainele care ne încătușau în visuri sclipim în
formele de gheață și-n flacăra de jad

îngerii mei timizi haotici se dezlipesc din granit răzvrătiți
își pipăie zborul prin trupurile noastre zburlindu-și copitele
aruncă bulgării de foc peste un joc fără de miză

totul a fost...

(de dorina Neculce)

 

Carnea

Lăcaşul morţii

Căpăstru de înfrânare este

De către pustiiri

 

Limbile sunt împietrite

Înaintea zilei celei de a opt-a

S-au lăsat umbrele sluţitelor neputinţi

 

Nimic nu mişcă

Pare doar

Oricât ar fi timp

Zadarnic este

Pe lângă nesfârşit

 

Zadarnică şi gloata

Acum râsete

Apoi bocete şi tânguiri

 

S-a ridicat viteazul

A izbit în temelii şi lumi

Iată-l cum se aşează

Spre a nu se mai ridica

Iacătă-i şi prada

Moarte şi viermi

 

Goi suntem toţi

Dar îndrăznim

Căci scântei

Din Lumina cea înaltă

De mult au coborât

 

Pentru Lumină

(de Rameel)


 

starea a II-a

 

malurile cerului se apleacă peste umbrele înserării

trecători cu gândurile pustiite își descheie
nodurile sufletului lăsând răcoarea să inunde valul.

unde s-au pierdut cărările? unde s-a ascuns zarea?

corbii învărt aripile ca niște ciocli cu mânecile ridicate
invocând durere. apele tulbură.
mințile se zvârcolesc . viață soartă destin?
întrebi plecându-ți capul și nu aștepți răspunsuri
o întrebare două ți-e destul cât să nu închizi ochii.

vise de diamant îmbrăcate în haine de tăcere.

pentru cine sculptăm izvoare? pentru cine eliberăm pădurile
încuiate în tablouri îndemnând turmele să pască?

zădărniciile astea nu se vor sfârși
niciodată. cineva cu mâinile aspre va schimba din când în când
decorul dar va lăsa destulă vopsea
ca măștile să se sluțească.

mulți așteaptă cu capetele aplecate convinși că
totul are un final...

 înțeleptul sună cornul. se adună ploile-n vaduri și
obrazul meu primește lacrima să-l sape

(de Dorina Neculce)

 

 

Neştiutoare

Pe drumuri lungi

Şi cărări scurte

Din neguri hoardele

În pelerinajul lor

De întoarcere

Sunt

 

Ochii tot mai orbi

Spre certitudini

Picioarele îngreuiate

În minciuni

 

Sub dălţi de împrumut

Tocite şi ştirbite

De acum

Pietrele încă sloboade

Izvoare vii

 

De la stânga

Şi de la dreapta

Amestecată ţârfa slabă

Prin foc a arătat

Vestigii mari

 

Dar ştiu şi ştii

La ultima chemare

Cornul crapă

Şi cardinalele

Pe toate le-a răpi

Iar înţeleptul

De mult

Va fi muţit.

(de Rameel)


starea a III-a

 

chipurile se schimbă de douăsprezece ori
câte zece spunea copilul în capela aceea pustie
 se adunau uneori în jurul lumânărilor topite, capete.
 glasurile se înalțău către ceruri. dar tu nu apleca
niciodată genunchii fără să ți se ceară vamă
 și lasă boabele sfinte să alunece în râuri,
omule, dalta o să-ți sape în
suflet se va face uneori lumină tăiată cu
 raze calde și tăcerea ta : uite, e rece, are chip de șarpe

poți să și strigi. umbra o să-ți urmărească valul,
 piciorul se va desprinde. pe soclu e  cu durerre.
e liniște acum
în templu sacerdoții înalță rugile și
smirna curge, curge la tine
în piept. aștept o pace ca
o dezgropare

(de Dorina Neculce)

 

 

Fără de şoapte

Şi fără de glas

Pustiul

Buza îşi întinde

Candelele deşertând

Vremile ni le-a secat

 

Geniile aureliene

Călătorii de pe vase

Spre dimineţi

Lumânări mistuite

Copilul singur nou

Le-a petrecut

Dintru început

Pe fiecare

 

Furia trufiirii

A dezbrăcat capela

Înspre răsărit

 

Este mereu deschisă

(de Rameel)

sursa imagini - DeviantArt

Niciun comentariu:

Tot întrebându-mă

Înfiptă într-o nerăbdare de demult aștept cu tălpile de foc- e ca şi cum aș avea un bandaj în jurul capului amor...