prin căptușeala de satin, simt inima...

și m-am închis în mine învârtindu-mă ușor
în inima pământului,
de unde puteam vedea ecranul uriaș,
pe care se plimbau, ca pe un bulevard iluminat,
îmbracate ca de paradă, tristețile noastre înviate.

ziceau că cea mai frumoasă e a ta. atât
de frumoasă, încât ei își uitau
numele prin labirinturi și
veneau să ți-o privească amănunțit, prin ochelarii
tridimensionali obrajii tăi păreau fără de fibră.

-o entitate vie, zicea cineva, îndepărtându-se ușor.

-ssssssssssssst! mi-ai zis punându-mi apăsat
palma de nufăr peste față îmi treceau
umbrele în arabescuri subțiri. aerul aici e toxiiic!
mi-ai strigat în ureche auzeam vuiete prelungi
dar nu te-aș fi lăsat să pleci. ți-am amputat
piciorul de stejar. nici n-ai simțit schimbarea
erai preocupat să (re)clădești aceleași
ziduri,
multe, multe, ziduri de oricefel,
de orișice culoare.

și de atunci, clopotul n-a încetat să bată. el
te-a convins că-ți sunt dușmanul. tu mă vânezi
prin jungă uneori mi-e frică sau mi-e frig
sau mă amestec eu
cu toate.

....(decor pustiu)......................................
pe un perete igrasios, imense clape de pian. se
scurge bach ravel vivaldi
bach
ravel


vivaldi
eu nu mai știu, prin
căptușeala de satin simt inima
cum bate sau îți bate...