haine cernite îngerii îmbracă

Misionara

dar iată, sufletele noastre s-au scurs alene
prin porțile înserării. eu mă lipesc de pereții reci
ai criptei unde nu se odihnește nimeni,
niciodată,

alături, omul stătea cu spatele rezemat în zidul fumului,
simțea cum îi cresc rădăcini adânci în sarcofagul lui
încăpător pulberea din trup primea pasărea de ceară să
îl ciugulească.

o, da. asta era viața- simte vietatea ticăloasă
intrată fără de știință pe sub coastă.
și trage cu sete fumul dens care îi taie calea
în linii măiestre.

-nu sta pe gândurile tale
ca pe o movilă, omule de plastic!

brusc lumânarea își arata limba ascuțită
parcă îi vorbea despre proorocii mincinoși care or să vină
într-o singură noapte
or să șteargă stelele cu degetele umezite
ei ne vor spune adevăruri alterate în urmere tocite

pe umerașul modern atârnă cămașa însângerată
în dreptul coastei tribunii își cos și acum ochii cu fire de foc
exact acolo unde a bătut întâia dată
Ceasul Lumii.

haine cernite îmbracă. îngerii în ceruri
atârnă flori albe de măslin
și își înfundă urechile cu dopuri de lemn
să nu audă cum scrâșnește cuiul
flămând în carnea
Ta care a fost
și încă este
a noastră...