numărătoarea

numai noaptea moartea intră în
umbra fantomatică a unui chiparos bătrân
și numără din trei în trei amestecă
stele pe foaia albastră apar nuferi tu stai
la margine de lume cuprinzi în palmele calde
tăcerile de mai
tăcerile începutului de veac

fețele se despletesc lăsând
pe lespedea tocită suspinul
din talpă ia forme
piramidale
numeri pe nerăsuflate până la șase instantaneu pe
spatele meu
înflorește o altă piele mai înstelată


noaptea se minunează îndelung se
oprește în turla bisericii golia
trage sforile
clopotul strigă a pulbere de cer și numără din
șapte în șapte
nemulțumit
îți dezlegi toate rănile
lupii te simt adulgecându-ți
mirosul ploilor care ți-au putrezit în oase

oamenii fără de fețe îmi întind sângele
pe pâine și îmi măsoară durerile de la
obraz până în tâmplă
de la tâmpla cernită până în talpă
e un drum anevoios și lung

nopatea intră icnind în ochiul morții ne
pândește mișcările cu gândurile îndoliate alunecându-i
pe umerii pătrați mă sprijin
zâmbesc cinic pierdută pe o pajiște de coaste
număr din nouă în nouă și-mi scuip în palmele
crețoase

numără moartea din trei în trei
chiparoșii se sting in lespedea tocită din șase în șase
stelele-mi clipesc pe spate îmi trece ochiul nopții
se-nchide și se deschide din șapte în șapte
numără noaptea
oameni fără de fețe din nouă
în nouă...

Twin Peaks - Laura Palmer

sculptată în inima de foc

vorbesc pe o limbă necunoscută
femeia din palmele bărbatului
ascultă mâna mea îi netezeşte talpa se desprinde
și se desprinde e extraordinară această trecere
peste limite admise e totuşi un dar
să te încăpăţânezi să poţi spune nu
morţii cu haine de împrumut
rotindu-te în cercuri de ceaţă
neştiinţa ta înălţându-te şi
te înalţă  te înalță ca pe o pelerină
fără de trup ca pe o amintire
cu gingiile însângerate
rupt dintre maluri
plutaşul păzeşte
cu mâna ridicată
din luntrea albastră
figura sfioasă
a desenatorului
de chipuri sculptată
în inima de foc

rădăcini

Cu rădăcinile adânc
înfipte-n tălpi
mă strecor pe lângă pădure
ascund vinovată
bobul de fericire
în căușul palmelor
mă grăbesc
să ajung acasă
să-l pot sorbi în liniște
îmi suflu pumnii înghețați:
-Doamne, de nu s-ar stinge!
Aș vrea să-ajung măcar
până la poartă.
Cineva
închide cu zgomot o fereastră
și simt ecoul cum
se deschide-n mine…
Privește! Am rădăcinile în palme,
doar fericirea
mi s-a stins.

ssst! taci! e doar un vis...

ssst! taci! e doar un vis... 
(din volumul de poezie gothică ,,Zbor sihastru,,)

zâmbește@
o să te desenez pe un petic cenușiu de cer gura 
ta îmi va spune că sunt cea mai frumoasă păpușă din azilul de suflete
bătrânul pann o să deschidă și închidă uși
drumuri ușoare de legendă
cutele frunții lui adânci săpau noi labirinturi și
nu aș fi putut să mai respir în
vis zidurile sunt mai înalte nu 
ai nici unde să te-ascunzi.

sssst! apasă-ți mâinile în piept! așa... nu o să te mai abandonez în
vis păpușa are inima viu colorată.

stai lângă mine! strânge-mă de mână!
zâmbește trist...
cheile astea de la gâtul meu sunt fără de trebuință...

visează! visează-mi visul sau eliberează-mă din scoarța asta aspră
copacul ar clocoti în mine și seva lui...
dar poate ne-ar mușca din suflet.

ssst! taci! nu mai cânta... e doar un vis/ iar ți-am uitat umbrită
umbra
lângă zid
și-n mine simt o 
apăsare...
ssssst...

from the mirror

oglinzile mele au ochii rotunzi
uneori oglinzile mele se desprind
din trupul asudat
al unui soare zidit
în obrajii de fum

și numai
tăcerea ne descântă
semnul de pe frunte
e semnul ultimului regat
-așezat iluzoriu între un eu și
un tu- încrustat ca un riț
întru amintirea celor
ce nu mai sunt

neînfricatele mele ape cu nuferi

strânge-mi primăverile în palme, iubite, să
pot așterne pajiștea rochiei mele înflorate peste
razele somnambulice ale lunii
cuprinde-mi pleoapele grele în
privirile tale febrile aș
vrea să topesc liniștea cerului în
apele tulburi,
ape de vânt,
ape de gânduri,
ape de doruri.
neînfricatele mele ape cu nuferi galbeni, cu
buze săpate în lacrimi.

ooooooooo, amețitorii mei nuferi peregrini care
te caută cu rădăcinile desprinse prin
trupuri de noapte.

strânge-mă în brațe, iubite, ca pe cea dintâi zi
decupată din perdeaua norilor
cuprinde-mi în pieptul tău gândurile,
reazăm oglinzilor fară de ramă.

și eu cad în mine (ră)bufnind.
din numele meu mic orbul flămând mai cere
o halcă amară.
l-aud cum respiră în vopseaua tabloului înoată,
înoată, încercând disperat să ne unească gurile
într-o singură șoaptă,
într-un suflet reflexiv (ne)obosit călător pe
câmpuri toride și albe.

e despre greieri și fluturi

decapitaţi cu lovituri suave
de secure e ca atunci când îți pipăi inima și
simți în loc o scorbură pufoasă în care
s-a cocoloșit altcineva
acel altul despre care nu ți-a mai vorbit
nimeni
niciodată
dar el trăiește acolo
scoate uneori gheara prin
tine și
smulge
culege
culege fără să aleagă nasturi
ochi desperecheați de pisică
picioare descălțate fire de iarbă tăioase picături înroșite de rouă.

sau poate e despre copacul de ceară de sub
fereastra cu zăbrele înalte
fereastra cu trup de femeie întunecată și
cap de bărbat care a trăit o vreme în pielea vărgată a unui tigru bengalez.

e despre Sonia
fetița de pluș
i s-au închis azi
toate casele
scârțâindu-și ușile metalice înapoia gardurilor cu spini
cu dinții de tablă.
nu. nu ruginesc nucile așa ușor sub cap mi-
am găsit mâna uitată fără degetul mare și arătător.

și, doamne, despre câte ar mai fi putut să fie dacă nu
s-ar fi spart cupola cerului peste ochii tăi albaștri
dacă nu mi-ar fi căzut brațele de fier
sau dacă tu nu ai fi fost încuiat
dincolo de zidurile nopții
cu jucăriile tale de
comis voiajor dresând soldățeii de plumb
pe strada pustie unde nu a fost niciodată
răcoare

da. e despre greieri
e despre greieri...și...
fluturi o mână
fără de unghii
aşa
a disperare
încercând
printre zori
umbra să mi-o zărești
proaspătă și neschimbată
ca pe un stol de păsări
turbate în întunericul de fapte

surâsul meu gothic(3)

din scoarța copacului bâtrân ieșeau stafii cu gust sărat pe degete și verbele sluțite. pe limba otrăvită puteam vorbi și eu. nu-mi era greu :amestecam puțină smoală cu trei sau patru stropi de boală și frământam în incisivii ascuțiți simbolul de vultur fără gheare.

-hei, omule, stăine, nălucă zămislită în toiul nopții,
ce stai, ținându-mi calea deznădejdii, pe umărul cernit al sorții?
iar morții tăi sunt liberi și se preumblă prin orașe, pe dosnice străduțe au început o vânătoare de șoareci aripați/ armate solitare de stafii, și de mumii/soldați.
hmmmmmm! îți și miroase a pradă? simți nările cum freamătă ca o pădure răzvrătită? oooo,stai în banca ta, amice. șterge-ți albeața de pe ochii și pleoapa adormită,
te crezi nemuritor. ai nările deschise. adulmecă o moarte. e mai de soi.
măcar ea te-așteaptă cu brațele- ndârjite și vorbe de apoi.

coboară-te în forță. cămașa te așteaptă.
nu-mi dărâma toți stâlpii de la poartă.
e noapte? întuneric? păianjenul pe sânu-mi drept își face cruce. și pânza peste statuetă prăfuită îmi aduce.
din sânul stâng voi slobozi macabre incantații să îți răsune în imperii, capele somptuoase, sanctuare. am aripa ușoară /dar pesmene
armura-ți ruginită începe să mă doară.
nici nu te mai zăream prin fum, aseară.
ascultă!
vreau să-ți mai dau o șansă, pe cea de-a noua oară...
ia sabia și duelează-te cu mine,
ei, da, nu te-ngriji, îți șade bine...
nu. astăzi, nu...
mai stai pe pace...
așteaptă până mâine.

Zâmbet strivit în șoapte

Zâmbet strivit în șoapte

aş mai putea să te strig cu glas răguşit metalic
dacă mi-ai stoarce-n palme râsul hipnotic
răsucindu-ţi adânc unghiile în coardele mele vocale
îndemnându-mă cu zâmbetul strivit pe buze să ți-l beau
atunci
aş slobozi un alt strigăt asurzitor
şi numai ecoul întârziat ţi-ar putea trezi în burta întunecată a somnului simţurile amorţite chircite în umerii înalţi ai serilor de mai

mi-aş ridica braţele
înfingându-mă cruce vie
pe câmpia nesfârşită
la căpătâiul unui iubit necunoscut

chiar de m-ai ninge
şi m-ai ploua veşnic într-o neîmplinită aşteptare
aș sugera că fulgii aceia pătraţi albaştri mi-au mai topit din aripi
şi poate stropii m-ar putea umple
până ce ploaia ar da în clocot
în mine s-ar revarsă munţii
salcia şi-ar piaptănă pletele-n pietre
și ar sparge zilnic zidul berlinului ca să se înalţă înspre alte legendare temple atenienii or să lupte să lupte
păstrând nemișcați stabilopozii care mă apasă
nu mă striga
ai putea să mă dărâmi iar palmele mi-s
cuiburi/ șoapte calde
și îmi bate-n tâmple ceasul vieţii
iar tu mă chemi
când eu am uitat de mult cărarea
…………………………………………………
e liniște
sângele meu se rostogolește o vreme în adâncul ochiului lui shiwa picătură cu picătură
tremurând

Raul Carstea, Zadarnicie

haiku

ninsori dalbe de mălini
ploi cu stele reci
ghirlande îngropate

femeia din umbra mea

femeia din umbra mea

auzeam triluri sub fereastră
lumina se curba ca o femeie amorțită și
mă decupam din umbra fantomatică
care îți tremura privirea convulsivă
pe un colț de noptieră
îți și lăsai pălăria impermeabilul
ochelarii imenși
să-și odihnească
stolul liliecilor siniștri

și mă desprindeam cu capul mult plecat
cu mâinile în buzunare
din colțul acela
mă nășteam numai pentru tine
că să mă poți purta în
buzunarul de la piept așa
ca și cum s-ar dărâma cerul
cu mare grijă să îți poți privi din când în când chipul
țintuit în ochii mei tulburi privești impasibil
fremătând alături de femeia care
mi s-a cuibărit
...în umbră

DACA AS MAI AVEA UN CEAS...

Dorina Neculce - Poezii pentru copii

SANTA CAPILLA PARIS Gótico con 600 metros cuadrados de vidrieras

dorințe vii

lună, prinde-mi sufletul în palme
cântă-mi simfonia oglinzilor stricate și
aruncă-mi trupul în
câmpul florilor de gând
să pot culege roua
boabelor de amintiri.
alungă-mă la ușa mării să-mi
strig peregrinarea
desculț prin iarba
firelor de aur

gothic musik

mereu aceeaşi noapte

acest război al minților bolnave...
suntem prea mulți?
mănânc, respir, respir,
scald sângele în rană,
nu-mi trebuie nimic.
nu mă privi.
un ochi închide geana dreaptă și
mâna bate-n piepturi colestive, scormonind.
un soare iar alearga,
mi-e prieten.
copiii cred că-i un mormânt de pietre sacre.
aud un dumnezeu
se-ndepărtează
cu mâinile agățate
cupola cerului ne
împarte zâmbete deșarte/ își leagă încălțările de foc și
trece dezlânând
neobosiții pași.
e noapte.
copiii dorm.
în leagăn, se balansează o naiadă. înghite străzi,
o sută, zece, și...
burta-i crește. se-ngrămădesc în ea copiii de asfalt cu
ochi goliți de iriși.
vulcanul mestecă cenușa.
aștept.
tu mi-ai promis
ALT PARADIS.
trăiesc.
poetul meu închide cartea.
vertebrele-mi trosnesc.
scot mâna printre file
un trandafir își scutura petala. mă zgărâie pe față
am rănile adânci. își face loc sub piele. e noapte?
e noapte? e zi?
e zi și noapte.
luna înghite norii de mătase.
oooo, da. se face noapte prea curând.
e noapte, mereu, mereu aceeaşi
Noapte...

Ada Milea-Obosita

cine sunt?

mai întreabă-mă cine sunt...
sunt femeia cu perfuzii în venele despicate
îmi explodează trandafiri sălbatici pe sub piele
mi se nasc lumile pierdute în ceață și ierburi
sângele-mi clocotește în rădăcini dar
nu mă plâng,
nu mă mai plâng, am învățat cum să
iubesc trandafirii negri și sicriele uitate
îmi amintesc de plecările tale e ca
atunci când ai uitat lumina aprinsă și apele curgând.

aștept altă lume să-mi bată cu pumnii în piept și
eu să te tot aștept,
să tot aștept privirile tale când
parcă însuși dumnezeu îmi vorbește sau
îmi dă explicații despre cum mor și  mor copii în deșerturi și cât
de importante le sunt morțile pentru că doamne
din lumile de sus mai ,,au puterea,, să-și
achiziționeze câte o geantă gucci
o ce realizare
ce măreție
aplaudați-o copii scheletici cu
ultimele puteri poporul o să vă facă gropile comune
și nu o să mai fiți niciodată singuri
aplaudați
așa, aplaudați, iar Tu...nu mă uita și...
mai întreabă-mă cine sunt...
cine sunt?

haiku

floare de ninsori
inima de jad/suspin
umbre vineții

problemele lui Alex

Spune-mi, omule din stele...

Spune-mi , omule din stele,
Gândul meu renaște-n gânduri?
Umbra mea pierdută-aseară,
Stă ascunsă-n mii de rânduri?

Lumea iar mi-o ia-înainte,
Simt suflarea ei nocturnă,
În obraz îi simt un dinte
Și-napoia-mi i-altă umbră.

Timpul, rar, își toarce calea,
Iar clepsidra-și bate bobul.
Însă glasul cel zadarnic,
Azi, șoptește resemnarea:
„Ea-i stăpâna, Tu...doar robul”.

aud un cântec

Aud în mine un cântec
ce nu piere,
parcă desprins din trupuri de cadâne,
Și-acea nespus de simplă netăcere,
ca încantarea unui rit
se lasă așteptată peste tine...

Iar când ajunge, risipit,
ecoul ei la jumătate,
mi-apropii mâinile de piept
și... o simt în mine,
ca pe-un fulger cum străbate,
îmi răsfoiește
fila de jurnal,
pe fiecare parte.

Chiar tu-mi țineai
în palme zilele-mi fierbinți,
și mă priveai cu nepăsare.
Îți arătam cu pași cuminți,
un suflet ce-și usca, nestingherit,
iluzia de trup în soare.

Și așa gândeam:
Ce tristă e cetatea dintre munți,
când singură-mi încep peregrinarea,
Și între ziduri i-te-ascunzi,
făr-a-ncerca să-mi limpezești cărarea...

Și-atunci,
mă-ntorc acasă-,n drumul meu,
adulmec îndelung mireasma rară
a gurii tale ce n-a încetat
șă-mi strige numele mereu,
seară de seară,
pe când urcam necontenit
spre cer
aceeași scară,
aceeași scară...


.

Mitul lui Sisif

Aud o poveste pe care vântul mi-o deșiră
printre frunzele pictate.
Freamătul mi-o absoarbe
și mi-o cântă.

Ascund între nori o gură iubită,
să ne sfârșim întru întâiul sărut.

Cu mâna ta încui în mine cerului,
cu degetul cer stelelor să tacă,
să tacă, să tacă...

Îmi treci sărutul în spuma mărilor învolburate,
și gura mea ți-l duce peste ape,
peste alte ape.

Mitul lui Sisif se împlinea în gura noastră:
Iată, s-a creat iubirea!
se tot uimește bătânul obosit.

Pâraiele revarsă în
cântece sublime, se întorc la ceruri,
descuie lacăt spre adânc.

Ne căutăm copilăria zgâriată
în suflet prin codrii pustiiţi.

Străine!
Ascultă!
Știu o poveste pe care o înșir
și o deșir şi iar o-`nŞir,
în miez de noapte ți-o șoptesc
sfârșită, în murmur de izvoare,
când tu nu-mi ești aproape
și umbra sparge timpul...


.

INTRA ACUM IN eLegiunea Arhanghelului Mihail!

Requiem for a dream (main theme) - harp / harpe - Clint Mansell / Lux Ae...

la margine de EDEN

și mă mai poți striga ca să nu-mi uiți chemarea,
înțeleptule cu numele de zeu al mărilor ascunse
poate am să vin cu mâinile înspicate
să îți caut chipul prin fumul oglinzilor
cu ușile deschise o să treacă mulți pași
pe cărarea de mătase văzduhul se va umple
cu încă un veac de clipe albe...

oooo, am să desenez surâs de catifea pe
buzele albastre am să îți lipesc lacrimi

scurse prin sita cerului să
nu mă mai poți uita pentru că...știi?
eu pot deruta aisbergurile în /din cale
dacă îmi lucrez puțin charisma

o să mă vezi ca la începuturi,
atunci
când cerul s-a desprins de ape și
tunetul s-a despicat în miile de unde.
dar povestea ta ar fi mai cunoscută
dacă am urca pe muntele de sare și
am străluci-n amiezi/ vechi faruri de legendă...

mă poți striga, în miez de zi sau miez de noapte,
ca să nu îmi uiți
chemarea
la margine de EDEn...

25 Ways to Wear a Scarf in 4.5 Minutes!

în stâncile pleșuve bat preotesele de fum

se aud cântările preoteselor zidite-n piatră,
se pierd pe drumul zărilor în ploile de frunze și
iar le ies chipurile de fum din oglinzile de ceață te
cunoșteam prea bine ți-am numărat odată coastele de jad și m-am temut,

și m-am temut...

am pornit o fugă nebună pe deasupra câmpiilor de ape striveam nuferii galbeni crescuți în mâinile albastre, peste umbrele ruinelor se contura zadarnic zâmbetul tău/ copil albit fără de noapte cu ochii rătăciți în veșnică chemare palmele tale de cenușă îmi mângâiau îndelung chipul și fața mea se odihnea în tine.

-uită-mă, iubito, așteptările astea au început să mă doboare, ziceai.
glasul tău se auzea tot mai departe
luna își scurgea sălbăticia înapoia frunții tale șuiera vântul multe blesteme crescute mai înalte decât crucile.

-taaaci, am să răspund, trupul meu a început să ți se sculpteze pe dinăuntru, dar am să ies cândva de sub lumina unor felinare, am să te-nvălui în lumini și umbre de-ntuneric, am să îți căptușesc o inimă de iarnă. taaaaci...

glasul meu va sparge templul treaptă cu treaptă.
sfatul înțelepților va împierti.

-doar te ascult, mi-ai zis.
și-mi mângâiai tăcerile pe fiecare parte, eu încălzeam capricii în flacăra ce își stiga fantasmele-n tavanul verde tu îmi lăsai
frânturi din buzele-mpietrite.
ooooooo, buzele tale încremenite în varul gropilor adânci, acele buze pe le-ai crezut, cândva, prea senzuale...
..........................................................................
aud cântarea din cântări
în stâncile pleșuve bat preotesele de fum...

de vorbă cu karina

îți amintești, karina? zâmbetul începea să se netezească,
eu sprijineam cu bărbia malul cerului și
ascultam clipocitul gândurilor amestecate în pulbere de piatră.
aveai ochii decupați din marmură și pletele de foc, atunci
când te strângeam la piept, carnea mea sfârâia înapoia 
privirii tale de cristal.

dar lasă-mă s-ajung măcar la poartă și-apoi 
am să pășesc ușor, așa, fără de zgomot,
fără de urme,
pe margine de hotar mă voi legăna
de două ori la dreapta,
de două ori la stânga,
nici n-ai să știi când am plecat
să-ți sprijin cerul îndeaproape...

(oooooo, draga mea,
de ce n-ar fi așa?)

aseară ai început să rupi fâșii din trup
încă păstez pe umeri
mângâierea ta
în semn de mulțumire.

cărarea de legendă îmi calcă umărul,
doar tu, karina, știi livada cu gust de amintire și
poți lua din mine o pauză de cinci minute în care
să ne prefacem două crizanteme înghețate în mâna
copilului orfan pe care-l dor genunchii,
si-n mijlocul de noapte face rugăciuni
la temelia casei părăsite
zâmbește
eu le aprind tăciuni
cu petele de foc.
îmbrățișez de-a valma cele două chipuri și
simt cum carnea ne miroase
a scrum și
a poveste .

ARTA PE INTELESUL TUTUROR: Un intuneric fara cer

ARTA PE INTELESUL TUTUROR: Un intuneric fara cer: Versuri:Dorina Neculce încă te mai zăream vietate pulsândă în cele trei dimensiuni un întuneric fără de cer fără de lacrimi îți rezemai...

de dincolo(3)

se sfâşiau franjuri din perdeaua timpului
libelulele îşi îmbrăcau rochiile suave
se împodobeau pe tâmple cu boabe
străvezii de rouă
coborau înspre câmpia veşniciei
paşteau până la amiază în iarba fiarelor
în care se odihneau
îngerii albaştri

ochiul tău se deschidea
golit de iris
ca al statuilor aztece
şi atârnai în gura cerului
prins de un cordon ombilical
deasupra pădurilor cu ramuri descărnate
în care forfoteau lighioane preistorice
şi-n frunzele copacilor de jad
nervurile-ţi scriau cu dinţii nevăzuţi
răvaşe îndrăzneţe

eu mă ridicam pe norul cel de fum
până la tine
îţi lipeam fruntea înseninată de sânu-mi de ţărână
şi te priveam ca o fecioară
în ochiul gol
să îţi descopăr
de dincolo
adevărata existenţă

pădurile sinistre se revărsau în mine
ca să mă umplu
şi-mi tropăiau pe suflet jivinele neîmblânzite
le simţeam chiar ghearele înfipte în obrazul cald
îţi întindeam palma înfierbântată
în care mi se odihnea
l u m i n a
ca tu să-mi poți sorbi bucăţile de iris

nepământean cu chip acromegalic

mergeam cu umbrele fumurii prin
deșertul ținutului de sare tălpile mele
uscate bănuiau că sunt veșnicul pelerin pe un
drum fără de întoarcere îmi aminteam
din când în când de orașul metalic de vecinii
mei cu perdelele de staniol trase peste gene
de câinii vagabonzi agitați rozându-și
lesa de piatră arătându-și colții ruginiți
înspre porțile orașului meu orașul umbrelor de foc unde
mai cobora uneori un înger cu aripile gigantice și se scufunda în râul cețurilor verzi întru a orășenilor mântuire își așeza osteneala pe brațele lor de plumb

aici am văzut și eu un băiat cu degetele de gheață cu chipul luminos care m-a privit prin peretele de sticlă i s-a părut ca sunt frumoasă
apoi a scrâșnit din dinții de fier amenințător că nu-l lăsasem să îmi mestece urma de nisip și brusc eu am devenit o entitate vie într-un alt trup
alt timp
un alt spațiu cu spatele din stele moarte de multe milenii
acolo unde locuia un duh al neliniștilor vii cu fesul roșu se așezase pe rochia mea alba cu trandafiri albaștri mă transforma în cafea ieftină cu gust de migdale amare și mă savura printre înghițituri lăcrimând nu de durere ci doar de ciudă bătând cu pumnul mic în timpul cu falca de oțel

oooooo și tu
tu nepământean cu chip acromegalic mă fixai în cuiele noi strălucitoare
ca pe un tablou
în care umbrele se înfoaie prind viață și pleacă la promenadă
strângând puternic brațul
crucilor din cimitir

ploaia de păsări

ploaia asta de păsări îndoliate părea să
mă înece copacii își ridicau neputincioși
brațele uscate ca niște veșminte
întunecate de lacrimi/petale ruginii mă
căutai pe sub asfaltul translucid trupul meu
se dispersa ca o puzderie de umbre
e orașul mărilor întărziate îmi zic și mușc
tulpina unei alge
sughit
mă umplu de lumină și de fluturi
nici nu mai știu dacă sunt om sau dacă
am rămas aceeași frunză aprinsă pe buzele copacului cu ramura din ceară
știu doar că
mâna ta nu încetează să mă caute
orbecăind flămândă prin trupul însmolit al nopții umblu
cu picioarele desculțe cu pletele înstelete și parcă
te aștept să mă îndemni să îmi înfing adânc
tot mai adânc
mai apăsat colții de fildeș în umbrele tale de ceață densă
zidurile cetății nu mă mai pot recunoaște
și mă proiectează în
timp cu unghiile ascuțite
lumina ne înconjoară și
ne măsoară sentimentele de plumb
transformându-ne în resemnări cu fularele trase peste gură
cu ochii învăpăiați debităm până în zori formule
matematice algoritmi absurzi de care
Nimeni
nu mai are trebuință
.........................................................................
ploaia asta tomnatică de
păsări îndoliate
ascunse în petale ruginii
părea să se înece cu
umbrele tale...

uneori mocnesc

uneori nu îndrăznești
să mă privești,
mă ții între degete
să mă aprinzi
ca pe o țigară răsucită dintr-o filă
îngălbenită de carte,
mă apropii de buze
și îți pătrund adânc în toți porii,
nu îndrăznesc să ard. mocnesc.

cenușa mea acoperă mantia nopții,
ne înfloresc stelele pe spate
oamenii ar crede
că am pierdut universul
la un joc de poker sau l-am topit în băi
fierbinți de soare lasciv,
cu buze vineții de Don Juan…

dincolo de dunga aceea violacee
e o altă lume
pasul ne-ndeamnă
spre râul cu apă închipuită
în ceața lui densă înoată peștii
cu solzii desprinși din carne
în aval trec pe lângă noi
nuferii
străjuind vorbe plăcut parfumate
în potire sidefii…

uneori mă ții. între degete. mocnesc.

SCOALA LUI ALEX

în aplauze de trupuri

De dincolo(2)

nu e vreme de întristare, iubite,
e sărbătoarea noastră.
…
dar alăutele ne plâng.
zeii păgâni ne cheamă să ne
stoarcă inimile în pocale de argint
curge seva trupurilor noastre.
prin crăpăturile pământului zărim
nemărginitul când mă aşezi în cele patru ramuri
și mă înveşmântezi
cu frunze autiste.
mă înfrupt. din trupul lunii și
luna își deschide gura spartă.
până la capătul viselor destrămate

crucea din cruce mimează un respire
Cortina cade în
aplauze de trupuri ne-atingem degetele umezite.....................................................

scrisoare pentru zile cu fluturi galactici

numai prin mine poți zări tu imperii augustine, numai
prin mine mai poți auzi, cu urechea lipită de ultima mea coastă, sunete de trâmbițe și glasuri războinice izbite în poarta cetății învăluite în fâlfâit de aripe uriașe care tot taie văzduhul în forme hidoase.

a fost cumplit când nu ai mai găsit chipul femeii tale înfășurat în batistele de doruri.
oooo, da, a fost cumplit, soare, și acum ai putea să mă transformi în pasăre, să desenez cu ciocul de foc sau buzele-mi moi, crâmpeie din viața mea pe frunzele curgătoare.
dar ai putea să mă prefaci și în gigant miriapod, să trec,
să trec,
să tun și
să fulger și
să îmi târăsc satul uitat în spinare.
nerostuitule cu ochii aprinși, libertatea ta îmi tulbură distanțele măsurate zilnic între colțul gurii mele și vârful mănușii tale albe pe care mi-o arunci înadins la picioare.

ce ironic te-am iubit și
te-am urât și
te-am iubit și te-am...
apoi, m-ai aplecat și m-ai pitit cu fața întoarsă printre rânduri
eu stau și te aștept să-mi îmbrățișezi partea dreaptă a obrazului scăldat în raza de piatră. dar între timp zac ghemuită în mine așteptând fluturii galactici să-mi șteargă mâinile și să îmi țeasă plapuma nopții cu trupurile lor moi vor acoperi chipul meu de marmură peste care ai trecut fără să dai socoteală.

mă cern...ca o ploaie

Mă cern ca o ploaie

mă cern ca o ploaie de fluturi
ca un sunet de flaut vibrez
dragul meu cu inima de plumb
ochii mei au învăţat să te privească
şi stau de veghe în poiana fermecată
dresez păsările şi gărgăriţele albastre
să facă tumbe desenând oameni de fum
atârn copacului din zori stele zglobii
când te zăresc aşa de după doruri
cu genele înghiţite
mă ascund în visuri de argint
și nu-mi mai este frig
îţi netezesc o karma pe obraz
las urma de sărut care îți poate învia
în zori o altă clipă
şi-atunci mă cern etern talaz
peste o mare de trupuri care îmi fuge
pe sub tâmplă să îmi aşeze moartea
cruce înflorită la căpătâi
tablou cu ochii înroșiți mă-ngrop în trupul gol
şi iarşi mă petrec tăcută pe lângă nourii câlţoşi
visez că dorm şi nu tu
mă mai poţi cunoaşte

În seara asta

mă poţi întâlni pe cărarea cerului.
Trăiesc ascunsă şi număr
cu mare precizie ecoul paşilor mei
în care s-au pierdut, cândva, paşii tăi.
Dar viaţa ta?
Să se fi temut ea de ziua prăbuşirii mele?
Îţi umblu apăsat prin cuget,
cotrobăind ca într-un sertar umplut
(eu - femeia-clipă care îşi acoperă tăcerea cu râsul de copil,
las înapoia-mi o ceaţă densă care să-mi şteargă umbra).
Pe când mă aplec să-ţi netezesc fruntea împietrită,
într-o frumuseţe siderală,
mi se aprinde candela în piept,
să văd cum îţi plouă în faţă
cu stropi de argint
În seara asta...
aş vrea să mă cauţi...
Da. Trăiesc
ascunsă şi număr...

un zâmbet ascuțit

zâmbetul acela de clovn
care mai putea schimba
culoarea nopții l-am dat aseară
pe o păpușă
cu ochi decolorați
plângea în brațele tale tatuate cu buze negre
vechi semne lăsate de iubirile uscate
rochia îi atârna pe umerii rotunzi
nu mai putea să ducă
răceala gândurilor tale
ți-a tras înfricoșată mâinile de pe
obrazul de cristal și ți-a lasat doar
urma de nisip să îți arate unde
mai poți auzi altă bătaie a
valurilor cu talpa cerului
în maxilar
să-i simți caninii care
i-au ieșit hidoși
amenințând a ta trădare

și noi schimbam din când în când
câte un zâmbet ascuțit
ca pe o lance ruginită
înfiptă în spinarea nopții

un întuneric fără cer

Un intuneric fara cer



 încă te mai zăream vietate
pulsândă în cele trei dimensiuni un
întuneric fără de cer
fără de lacrimi îți rezemai coatele
înțepenite în penele de foc și
răsăreai de după adăpostul unor gânduri
deșartă revelație a pădurilor cu arbori
de argint cu umbrele lipite în amurg
rana ți se închidea cu pleoapa îngroșată
doar urma unor semne adâncite îți scria pe față
fâșii dintr-o poveste sticloasă neumană
și îmi zâmbeai cuceritor cu un rictus afișat
pe buze de fapt era o datorie din alte veacuri
dăltuită într-un bloc de piatră o datorie a
unui bărbat încă frumos închis în turnul gothic
fără de ani
fără de patrie
străbuni
sau rădăcini fibroase și vom găsi mereu
speranțe sobre în tomberoanele murdare
înecate în adevăruri mult umflate
dospite-n palmele de vânt
luminile se năruiau
bucată cu bucată și
culegeam din pom
florile/răni cristalizate
.......................................
ridică-ți visele din ploaia de cenușă și
poți să ai încredere deplină-n mine dar nu
și-n umbra mea alunecoasă

alergare peste timp

știam despre plierea ta pe fața oglinzii
mă căutai dar simulai o alergare nepăsătoare
spre nicăieri

îți urmăream frenetic
ieșirile din cochilie
erai obosit cu chipul răvășit încă
purtai cămașa neagră sfâșiată
de o dorință nerostită
ascunsă-n buzunarul de la piept
îți arătam doar ceasul bătând cu pumnul
împietrit în tine cât să
îmi oprești arhanghelii pe cer

îmi așezai pentru o secundă
inima în palmă să îți simt
copilăria cu parfum de vis
mă petreceai prin porțile de fum

pasul meu o lua înainte
într-o alergare neobosită
peste umbra timpului
îmi alegeam un fulger albastru
din negura mișcării şi tu tot
alergai cu tălpile bășicate
pe nisipul înstelat
să îmi poți simți bătăile
prea sacadate ale pleoapei

haiku

cetate cu zid
trupul meu adânc uitat
mantia de cer

trupul tău e fum...și ceață

vezi? un spirit te-a zărit,
ți-a atins în taină urma și
te-a blestemat în gând, să
nu știi ce-ascunde umbra și
ce clipă diafană stă
ascunsă-n Nemurire când, cu
mâna-mi înflorită, voi
căta cale-nspre tine.
Însă...
Visul se destramă,
genele se țes pe față,
biet pribeag, cu scut de aur
trupul tău e...fum și
ceață.

Mircea Ciobanu -preluare de pe siteul poeții dispăruți

Mircea Ciobanu
(1940 - 1996)
E timpul

Se cade-n aplecare să privesc
La ceasul setei faţa lui în cană,
Dar cel ucis în apă nu se-arată
Şi norii lasă-n urma lor vedenii.
Dig ars,prund orb – mi-ating cu mâna faţa
Şi dau de unul care-a fost şi singur
s-a-ntors din valea unde spinii mor;
şi ca să plec îmi spun că la o fugă
de cal bătut e lacul scurs prin pietre
şi, trase-n gol, ecluzele păzind
amara brumă, umbra suprapusă.
N-am plâns de mult, e timpul, şi se-ntâmplă
Un semn de sus c-ar trebui să plâng,
Or,degetele duse pân-la pleoapă
Se-ntorc uscate; şi-aş fi vrut să-l văd
Privinu-mă din lacrimă – de-acolo
De unde-n vânt se tremură; de unde
Răsfrântul cer răzbună,ia-napoi
Şi nu mai dă, dar cere fum de jertfă

Mircea Ciobanu - Romanta zilelor de ieri
Taci,
Sa nu-mi destepti tristetea amintirilor culcate
În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!...
Taci,
Sa nu-mi destepti în suflet tragediile jucate
În aplauzele mute ale-ntâielor dureri!
Treci tacut ca beduinul ce cutreiera nisipul,
Treci tacut ca cel ce-si pune mâinile-n crucis pe piept,
Si sa nu ma chemi pe nume -
Sa-mi destepti din piatra chipul
Sfinxului,
Ce-ar vrea sa-mi spuna ca e timpul sa-l destept...
Ocoleste-ma cu groaza, ca pe-un stârv de om ucis -
Nu de oameni,
Ci de mâna ne'ntrupatelor dorinti -
Si pe piatra-mi funerara nu citi poemul scris
De nebunul din cetatea plina numai de cumunti!...
Ocoleste-ma cu groaza...
Dar opreste-te deoparte,
Sa ma poti privi de-a-ntregul
Si sa-mi spui ce vezi...
Eu sunt
Stropul vinului ce scade prin paharele desarte
Si romanta nesfârsita, caci arcusele s-au frânt!

Mircea Ciobanu - Romanta celor ce se vînd
Se-ngroapa soarele-ntr-un nor -
O, negrul nor ca si mormîntul
Înselatoarelor ce mor
Neplînse de amantii lor!

Pe la ferestre-si plimba vîntul
Tristetile sfîrsitului de vara,
În timp ce-n cîrciuma murdara,
Din strunele de-arama - cîntul
Chitarelor
Îsi ia avîntul...

Iar pe la mese,
Rînd pe rînd,
O ceata de amanti artisti -
Toti ne'ntelesi si mari,
Toti Cristi...
Îsi beau iubirea, fredonînd
Romanta celor ce se vînd.

Mircea Ciobanu - Celalalt
A fi trezit si-ntors a fi din somnul
nehotarît; dar a fi miez de ziua
în visul meu si celalalt s-astepte.
Priveasca la cadran si limba umbrei
s-arate ca la timp e numai ceara
bufnind din lucruri, sarurile-ncinse
din zori asupra apelor si stîlpii
cu pulbere de sus. Cînd el îsi pierde
puterile sub alba naruire
a miezului de zi, tu stai cu vorbe
aprinse despre grîu, si lui tacerea
îi lasa-n gura frig si apa moarta.
Cît va mai sta-n sudoarea lui sfîrsitul,
acestei ore i-a vestit – si singur
va parasi, spre alte margini, piatra
pe care sters de vînt s-a clatinat –
si nu va-ntoarce peste umar ochiul:
aproape mut, jelind pe jumatate
cuvinte lungi, deschide pentru fiul
pastrat în sul cu numele, alt nume.

Mircea Ciobanu - Elegie
Trupul de ieri ti-am ascuns
între var si mistrie
A ramas numai zidul
care nu ma mai stie.

Teascul tacerii striveste
Cuvîntul neîndeajuns.
Umeda boare se lasa-n
priviri ca raspuns.

De-aici povestea se-ntoace
cu scrisa la noapte.
Mîna umbrita coboara-n
zarea propriei fapte.




Trei cântece
Augur
O amânare
Scara
Dezlegare
E timpul
Către Uran
Cuvântul spaimei
Ţinutul pierdut
Poemul dintr-o singură piatră

--------------------------------------------------------------------------------


Trei cântece
I

Cântată-n dungă zile-ntregi,
pe buze frunza de stejar
evaporează seve reci
şi presimţiri de gust amar.

Cu ochii de pe roci aleg
un semn al dansului – şi cânt
la pândă, şi bolnav m-aplec
sub cerul care-a fost pământ

Eu însumi cânt, dar înrudit
prin umbră cu argila, jur
că umbra care înmiit
îmi poartă paşnicul contur

e-a unui rătăcit pe drum
şi-a unui prins la-ntretăieri
cu îndoiala-n piept: acum
şi pururi sol de nicăieri.

II

Cresc ritmic ţărmuri. Păsări mor
cu timp sub aripi: albe vin
ţipând cu tot cu umbra lor
deasupra holdei de pelin.

Ascult de drum, de cerul cer
sub care pieri deşi nu ştii
şi-n frunză cântecul mi-l spun
de parcă mi l-aş aminti.

Nou cântec spun, dar neştiind
cât sunet pot să mai străbat
prin muchia ei încercuind
un rest fragil de cer filtrat –

de teamă să n-o sfâşii tac
şi-ncerc solarul ei secret
prin care văd cum se desfac
nervuri de arbore-schelet.

III

Ceţuri inutil se pierd,
şerpi în grote vechi se-nchid;
în dihori pătrund incert
seve aspre de oxid.

O, pe buze de mi-ar sta
frunza veştedei păduri.
Soarele-ngheţat în ea
cade mort dintre nervuri.

O, tain al iernii. Plec,
dar mă-ntâmpină pe drum
gresii moi în care dorm
crabi de var şi melci de scrum;

plec, dar gresii moi din mers
la auz le duc – şi-n schimb
din lăuntru, tot mai şters,
frunza cărui anotimp?

Din volumul „Imnuri pentru nesomnul cuvintelor”, 1966
La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


Augur
E bine-aici, de-ajuns e şi atât.
Ninsorile nu cad precum apasă.
Stă-n osii reci un cer nehotărât
şi-n cumpeni echilibrul lin se lasă.

Mai bine vezi, spre râpă lupii vin
să bea la copci şi dacă nu, să-şi taie
în ţestul apei limpezii canini
şi lupilor genunchii li se-ndoaie.

De foame muţi, în arc de salt avar,
cu umerii lovindu-se şi saltul,
mai bine vezi cum lupii râpa sar,
mai bine vezi cum unul după altul.

Din volumul „Patimile”, 1968
La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


O amânare
Sunt eu, şi-n rest e numai vânt.
O, lepra – dacă n-ar fi sură
nici eu n-aş fi pierdut, cum sunt,
de ceată, nume şi măsură.

Sub legea şoldurilor nalte
şi-a umerilor moi, pe chei
se clatină, de-a lungul, calde
şi tulburi umbre de femei.

Le sfâşie în haite câinii –
pe-acel contur amar de sân
mă-ncumet însumi să amân
cu umbra palidă a mâinii,

şi cum amân mă vinde umbra
pe limba morţii. Cheiul ud
încape jocul surd de-a sumbra
crucificare-n aşternut.

Din volumul „Patimile”, 1968
La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


Scara
Atunci se va vedea şi nici atunci.
La capete, măsurii repetate
i s-au pierdut şi ros atâtea dungi –
ori spaţiul a-nceput să se dilate?

Se-amână moartea, loc necucerit.
Cu pas mai scurt împarţi un drum de seară.
Din ce s-a luat, un rest descoperit
se-adaugă la număr, din afară.

Atunci şi nici atunci! Căci vin porunci
de secetă, şi umbra care-nşeală
e-a scărilor cu oasele mai lungi
şi-a lucrurilor puse la-ndoială.

Din volumul „Patimile”, 1968

La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


Dezlegare
Ca să te-ntorci, părinte, ca să te schimbi, ce vrei?
Să-ţi pun pământ cu iarbă şi praf de drum pe frunte?
O, zgomotul acela din gropile cu lei
m-ajunge şi se face că nu mi se răspunde.

Ai vrea să fii, dar umbra de trup ţi se desparte;
ai vrea s-adormi, dar ziua e-ntreagă un amurg.
Tu sui şi cazi acelaşi, posomorât de moarte
în mâlul viu, şi-n mâluri cobor şi eu, şi urc.

Alături marea sună a sol arat, la fel
ca ieri şi-acum o vreme; dar ştiu că-n zori, pe faţă
paloare voi aduce, scăpat printr-un tunel
din Babel – şi, pe buze, un gust amar de ceaţă

Din volumul „Patimile”, 1968
La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


E timpul
Se cade-n aplecare să privesc
la ceasul setei faţa lui în cană,
dar cel ucis în apă nu se-arată
şi norii lasă-n urma lor vedenii.
Dig ars, prund orb – mi-ating cu mâna faţa
şi dau de unul care-a fost şi singur
s-a-ntors din valea unde spinii mor;
şi ca să plec îmi spun că la o fugă
de cal bătut e lacul scurs prin pietre
şi, trase-n gol, ecluzele păzind
amara brumă, umbra suprapusă.
N-am plâns de mult, e timpul, şi se-ntâmplă
un semn de sus c-ar trebui să plâng,
or, degetele duse pân-la pleoapă
se-ntorc uscate; şi-aş fi vrut să-l văd
privindu-mă din lacrimă – de-acolo
de unde-n vânt se tremură; de unde
răsfrântul cer răzbună, ia-napoi
şi nu mai dă, dar cere fum de jertfă.

Din volumul „Patimile”, 1968

La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


Către Uran
Glas am, Uran, ca să te lepăd: vino,
loveşte-mi coasta şi-ndelung voi spune
– adus pe dunga râpilor – cuvinte
pentru auzul cui înşală moartea.
M-aud şi eu, răscumpărând vocale
din unghiul dur al clinurilor; una
îmbătrâneşte-n drum până la mine –
cu stratul ei stârnită, mi se vinde
pe tot atât, dar învelită-n geamăt.
Şi de s-ar deşira nu m-aş întoarce
la rodnicul ecou al altor locuri!
Mai bine mut şi-n aşteptarea vocii
rob lespezii să fiu şi bun de veghe.
Mă vindec fără leac; m-aleg de ură –
şi ce-a rămas de restul unei vorbe
adevărate sună când răspunsul
scăpatei pietre s-a rostit demult.
Or piatra, jur, mai bine dă măsura
adâncului străpuns (şi n-a fost verbul
suit la bolţi naintea ei din abur?).

Din volumul „Etica”, 1971

La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


Cuvântul spaimei
Câte s-au zis au lăsat în paragină gura –
viscol albastru o bântuie, frigul o-nchide;
mâna întreabă, o umbră-i răspunde pe ziduri,
noima-i ajunge şi fără-de noima o-ncearcă.
Sarea, în stâlpii de sprijin, asudă alboare.
Bolţi se dezbină. Un foşnet al deselor ape
vine de sus cu miasma surpării – şi spaima
urlă dar n-are cum spune: cuvântul ei mare
lunecă-n piept – îl aud cum plămânii-l îneacă;
singur, acolo plutind, îşi rosteşte pieirea,
însuşi îngaimă cuvinte şi nu se aude,
geme se-mparte cu sine, se cheamă pe nume;
fiicele lui târâtoare-l ascultă flămânde,
fiicele lui îl înăbuşă, oarbe şi grele de sânge.

Din volumul „Cele ce sunt”, 1974

La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


Ţinutul pierdut
Miaza de zi părăsind-o sunt unul şi palid;
vorbe aştept, între lucruri le-ntâmpin cu teamă –
mie-mpotrivă şi singure vin, că a lor e
taina rostirii acum şi-n aşternerea văii.
Unde cad ele ca stoluri amişună iarba,
ceaţa le mână sătule, pe lanuri le-abate;
zidul descreşte, cu vuiet se-acoperă lemnul,
care de pradă m-ajung şi mă-mpresură săbii.
Laur se-ntinde şi până la râu pălămidă.
Verde ţinutul sub mâini am avut. Cu tăcerea
cai deluroşi îndemnam şi păduri nencercate,
degetul gol stăpânea peste pietre şi turme –
toate s-au dus, cu arcanul s-au prins în robia
nendurătoarelor, mie viclene cuvinte.

Din volumul „Cele ce sunt”, 1974

La inceputul paginii
--------------------------------------------------------------------------------


Poemul dintr-o singură piatră
Da, nu mai vine, întârzie.
Cum totul se-amână,
astfel amână şi el să se-arate.
Nu vrea să piară; ştie ce-nseamnă s-alergi pân-la capăt.
Intră mai bine pe-o uşă de birt,
bea în tăcere, mănâncă, adoarme cu fruntea pe masă.
Peste măsură de trist a-nvăţat să întrebe: „Unde e casa
celei mai blânde femei?” Astfel întreabă şi-acum
şi adoarme vorbind
între sticla cu vin isprăvită
şi coşul cu pâine. Nu-l mai aştepţi.

Pentru el ai fi vrut să lucrezi
un poem dintr-o singură piatră,
densă şi tânără piatră.
Nu-l mai lucrezi – îl aşezi pe un raft sub căderea
sfintelor pulberi şi ieşi din odaie. Afară,
nori agresivi te întâmpină, nori ca stoluri de păsări
te-alungă-ntr-un birt.
Bei acolo şi tu, şi mănânci,
cumperi cu bani de-mprumut crizanteme lăţoase,
mari crizanteme lăţoase,
în timp ce adormi şi obloanele
cad uruind între tine
şi norii bătrâni de afară.

Din volumul „Versuri”, 1982

Texte culese din Mircea Ciobanu, „Marele Scrib”, Editura Albatros, Bucureşti, 1985, Colecţia cele mai frumoase poezii

în lumea umbrelor curate

ating ușor cu vârful degetelor amorțite
colțul de stea îmi lasă urme
pe zăpada cristalină am
desenat în zori un înger cu aripile de hârtie
sasha îmi tot vorbește răspicat despre tabloul lui
din care zboară fluturi și se înalță o muzică de strană
suave glasuri legendare dezgropate de sub stânca rece.

-sărmane sasha, e lumea umbrelor curate pe care
pasul tău nu poate s-o ajungă.

copilul slobozește lacrime amare și se topește sub nămeți
e cald e bine.

anita nu a învățat ce-i fericirea și caută prin tomberoane lucruri frumoase
inutile umbrele vechi păpuși fără de gură soldați cu puștile-ncărcate.

-anita, anita, hai, ridică ochii peste zări câmpiile se scaldă-n valurile cenușii
poți inventa și tu o definiție mai complicată. coboară în neant și leagă durerea de o piatră.

de mâine am să-ți pictez pe față multimi de umbre autiste...
acum cheamă-l pe sasha și hai să mai privim un fluture care-și învârte capul
pe fiecare frunză tremurată
am să vă scriu doar definiții pentru fericirea mea uitată.

Femeia din oglindă

Mă privesc alăturea de voi într-o oglindă spartă.
Sunt femeia albă cu mantia alunecată și umerii prea goi.
Ochi lacomi îmi desenează trupul.
Femeia din oglindă îmi face semne
să îmi acopăr goliciunea cu aceeași mantie a umilinței.
O îndeasă pe umerii mei firavi
mantia apasă, apasă.
Pornesc peste cărarea presărată cu spinii vii și pietre ascuțite.
Tălpile s-au tăbăcit în mersul încrâncenat.
Sânge și praf se amestecă-ntr-un tot comun.
Genunchii mi se șubrezesc.
Sunt ajunsă la răscruce.
Doar vântul îmi poate hotărî cărarea.
Sunt femeia albă a mării.
Lanțul mi-e ruginit
dar lacătul puternic...

Mă dor frânturi din anotimpuri.

Femeia din oglindă îmi zâmbește fad,
ca fericirea, și-mi pregătește ape iluzorii.
Mă scaldă.
Apoi, mă înfășoară în giulgiu-i alb,
ca pe o fiică rătăcită a evangheliei.
Ea este, azi, o mamă pentru universului meu.

Apa înseamnă apăsare, gândesc.
Mă știe...
Pot să-mi duc stânca până hăt, departe.
De ieri, obrazul meu a înflorit în nufăr galben.
Mâine, inima o să se înfrupte din trupul cerului .
Sufletul se va trezi încorsetat în așteptare.

Femeia din oglindă îmi zâmbește
de sub chiparoșii care i-au fost
tatuați ostentativ pe fruntea de mâna împietrită a zeiței renăscută.

Ochii ei sunt oglinzile mele.
Imaginile se bifurcă.
Viața se scaldă în apa ochiului meu drept,
netezindu-și formele.
Moartea mi se zbate în ochiul stâng,
fulgerând suflete.
Vreau să le împac pentru eternitate.
Îmi trec peste obraz acele
anotimpuri din răscruce.

-Ingrato! Ingrato! strig inimii de ceară.
Câte femei nu zac la colț de stradă
așteptându-și nisipurile mișcătoare din fade anotimpuri?

Gândul...
Doar gândul a mai rămas pe marginea din mine.
Astup urechile cu degetele îndoliate.
Vântul îmi smulge iar mantia albastră.

Femeia din oglindă îmi face semne
să m-acopăr...
Ascult docilă umilința și nimicul...

Florile întunericului

Privește!
Se țese înserarea,
Florile întunericului
se lasă, iară, peste
culmile feericului.

Acum... e beznă.
E apa
care-mi trece
peste gleznă.

O ploaie eternă
mă îngroapă.
Am fața de cadavru
și mâinile-mi
orbecăie
prin apă.

Caut limanul,
Cu chipul fără umbră, și
apa mi se zbate-n undă,
constat:
-Oooooo, da. E cerul.
Chiar el îmi e dușmanul.

Mă zbat
în lumea mea de ape
și trupul nu vrea
să mă-ngroape.
Dar valul mă supune
și mă trimite-n altă lume,
mă și aruncă, așa,
ca pe o cârpă veche.
Mi-apasă pașii
spre poarta cea
străveche,
Îmi odihnesc
o clipă fruntea
pe-ntinderea pustie
mă coase firul apei.
Doar întunericul
mă știe.
Și mâna ta cea rece
ar vrea… să mă învie.
Iar lacrima-ți
prin mine se
petrece.

Cauți lumina
din lumină?
Ea-i întunericul.
E bezna cea senină.
Făclia de-i aprinsă,
lumina nu fi-va niciodată
stinsă.

Îți răscolesc, azi, duhul.
Dau la o parte piatra
și îți șoptesc,
peste mormânt:

-Iubite, lângă tine,
voi fi mereu.
Loc nu mai este
pentru alta,
aici e locul meu.

Ți-arunc, nebună,
trei flori de nalbă,
peste piept.
Iar tu, sfârșit,
cu gura-ți putrezită,
șoptești:
-Atunci, o să
te-aștept.
Aștept…

Iubirea noastră

Iubirea noastră
a fost sfinţită,
ascunsă-n cupe
de cristal,
de ochi geloşi,
de nimfe otrăvite,
ce-ncremeniseră deschişi
pe-acelaşi tainic pedestal,
pe care Venus
îşi găsise mâna
pierdută în adânc
și ochi-i goi, fără de lacrimi
s-au scurs pe lângă trup
și-acuma plâng
cu mâna-i atârnând de umăr,
pe cer, ne scrie,
acelaşi legământ
de suflete îngemănate,
pe care pronia
nu le desparte,
ci, doar le-ndepărtează paşii,
pe câte o alee solitară,
ca el, ecoul,
auzit de zeii fără arcuri,
să ne unească drumul
şi a doua oară...

E noaptea violetelor
tristeţi,
şi lacrime albastre
curg petale,
doar paşii noşti
mai adună-n zori răzleţi

trec duhuri împletite

Trec duhuri


Trec duhuri împletite în mister,
Trec peste ape...
Ca niște bieți flămânzi
Ce-și lasă pașii la izvor,
Să se adape...

Azi, aerul miroase
A smirnă și tămâie.
Un duh își despletște
Geana nopții peste Cer
Şi peste alte ape te îmbie...

Sub vise răscolite
Până-n Rai
Ar vrea să te îngroape.
Cu aripa ca de oțel
A şi-nceput
Să sape...
Sape, sape.

Însă văzduhul
Calea peste gând
Nu ți-o îmbie,
Şi duhu'-şi
Trage aripa sub el
Ca arsă de tămâie.

singuratici

Singuratici, prin mulţime,

Purtând gândurile noastre,
Nu simţim cum trece timpul,
furând florile din glastre.

Flori de smirnă şi tămăie,
dăruite-n începuturi,
Flori uitate în parfumuri,
regăsite fără trupuri.

Ți-s ochii așa de negri

Motto:


Hei, inimă de-a-pururea pustie,

Ți-atârnă doru-n gene,

Azi, zarea-mbracă haina purpurie

Și sufletul tău geme...


***
Ți-s ochii așa de negri
și-o umbră diafană
îmbracă chipul tău...

Ca șarpele ce-și caută culcușul
printre frunzele uscate,
așa te caută,
prin vise,
trupul meu...

Dar nu-mi privi paloarea
de moartă dezgropată...
Sunt vie ,astăzi,
pentru tine,
chiar dacă viața
îmi pare-acum uitată.

Am genele din frunze arămii
și buzele de piatră.

Am brațele
din ramuri
uscate și târzii...
și pieptul
mi-e ca scoarța de copac
striată...

Întinde mâna
și îmi netezește fruntea
încărunțită...

Prefă-te într-o
mare-nspumegată
și lasă-mă
să-ți fiu pe veci iubită...

TI-S OCHII ASA DE NEGRI....

Visuri destrămate

Bat la porțile iubirii iară
visuri destrămate,
vorbe picurate
și inimi uitate...

Mii de morți, aseară,
cu mâini descărnate
începeau a bate
la uși ferecate...

Îngropăm sub soare
bobul de iubire.
Nu-l găsi-voi oare
cioclii de safire,
cu chip de sticlete
și ochi de orbete?

Nopți de Sânzâiene
sau de Dragobete,
nopțile tîrzii
când uitai să vii,
ne așteaptă-n zori
cu umblet fiori...

Vai, se naște vraja
dar le porțile iubirii
iar se pune straja...
straja despărțirii?

Suflete din cer
păsări albe poartă.
Stâlpii porții tale
sprijină o moartă...

Tânăra fecioară
se trezește iară.
Joacă dansu-i tainic,
pe un pod de cuie
înroșite-amarnic...
Și-și îndeasă talpa
să n-o întrecă alta...

Pentru ca de aseară,
bat la poartă iară
visuri destămate
și iubiri furate,
cioclii de safire
cei fără iubire...

părerile de rău

Se cer în mine-ades strigate

părerile de rău
ca niște înroșite răni cicatrizate,
ce zac uscate și pătate
deasupra sufletului meu.

Te-ntrebi și astăzi cine sunt?
Sunt vorba strecurată-n vânt...
Ecoul prăfuitelor hrisoave
cântat în vocile suave...

Himera nenăscutului poet
sau gândul tău mai desuet...
Și gama ce-a rămas tăcută aseară
în sunet stins de clarinet...

Sunt templul ridicat fățarnic,
pe șubrezii piloni de pergament.
Și visul cel purtat în taină,
cel îmbrăcat ades, în altă haină.

Sau lutul omenesc
ce-n tâmplă mi se zbate
și încă îmi șoptește vorbe deșănțate
ce-au fost uitate...
sărmane vorbe îngropate...

Și atunci pășesc cu pasul meu profan,
ecoul mi se stinge în cadran,
pe falsul murmur de chitară
și-aștept să se repete visul
a doua oară...

Cu aceleași răni cicatrizate
rămase-adânc săpate-n gândul meu
deși de tine-au fost demult uitate
părerile de rău,
părerile de rău...

Eu cred că azi nici nu mai sunt...
Doar umbra mea cutreieră în noapte
și doar ecoul mai slobozește
aceleași șoapte din zori de zi
sau miez de noapte...

hora păpușilor eterne

copilul își privește hârtia albă
ca pe o câmpie aridă,
aruncă ochii lui albaștri,
-ochi ai cerului-
în cupola adâncă a catedralei
scoate din piept o dorință
cu aripi străvezii,
ticsite de îngeri albaștri,
ca niște fluturi neputincioși captivi în crisalidă.

le suflă în antenele firave o rugă
aprins/înălțător Te Deum infantil
scăldat în glasuri cristaline:

-aș vrea, zice el, aș vreeea să-mi
construiesc o horă a păpușilor
care să îmi danseze numai mie
atunci când sufletul îmi tace!

pliază conturul pe câmpia aceea secătuită
taie cu responsabilitate
în carnea vie...
gingășia iese din umbră
păpușile se scaldă o vreme cu ochii în lumină.

mă țin strâns de mână să nu cad din hora lor
întinsă la marginea tăcerii,
toate avem ochii cusuți cu fire de mătase.
prin mărgelele policrome vedem destine
înviate,
în locul inimilor ne bat ceasornice
minuscule cu limbi de diamant.
numai limbile noastre
mai știu a vorbi ca la începuturi
când oamenii nu încercau a-L copia pe Dumnezeu
construindu-și fiecare câte unTurn Babel
în inima orașelor de smarald.

copilul râde...
de când nu a mai râs?
hohote se înalță din pieptul lui
până la cer
 își pierde pașii
 în hora noastră
 sufletu-i vorbește
desprinde sfoara galbenă
din curcubeu
și sare coarda până îmbătrânește
alăturea de păpușile mele...

REFERINȚE CRITICE ASUPRA VOLUMULUI-„SURÂSUL MEU GOTHIC”-VOL.I

Referinte critice asupra volumului

Postfata volumului :SURÂSUL MEU GOTHIC-VOLUMUL I
AUTOR DORINA NECULCE-ediție îngrijită de Didina Sava
copertă  realizată de Didina Sava
Labirintul medieval

Într-un timp al emoţiei epidermice şi al senzorialităţii estetice, volumul Surîsul meu gothic al Dorinei Neculce vine să-şi descopere sorgintea în realitatea primordială a fluidului metamorfozat. Fortificată şi prin alte experienţe lirice (Universul prieteniei – Iarna, 2009 şi Lumea din oglindă, 2011), poeta îşi construieşte, de data aceasta, propria mitologie, relevîndu-şi disponibilitatea pentru timpurile revolute, surprinse într-un cadru al zonelor tenebroase, înfricoşate („învăluite în fum, capetele cavalerilor se dezgolesc / de coifuri, săbiile zornăie, scuturile se frîng…”). Se citeşte în aceste poeme plăcerea de a muta trăirile într-un teren fantasmagoric, al castelelor medievale, de care ne-am depărtat istoric. Imaginea grea, halucinantă trimite la o poetică a morbidului („din mîlul acela cleios /al bălţilor stătute în cadrane de nisip”). Poeta îşi edifică o mitologie a morţii, în care îngerul auriu este hrănit cu laptele păsării nocturne, iar sîngele împroaşcă pe un tavan iluzoriu („cuvîntul obsesiv / dorinţă”0. Un univers închis, bornat pe de o parte de („buza cerului”, iar pe de alta de „poalele munţilor”), îşi mistuie („franjurii mătăsurilor alese”). Scenariul liric este o modalitate de a stăpîni lucid mişcarea mesajului, articulaţiile lui ulterioare. În mod paradoxal, recuzita medievală trimite spre lirica lui Mircea Ciobanu, iar tonalitatea incantatorie spre registrul blagian.

Catedrala, turlele, crucifixul, candela, cerul îşi sprijină datul netulburat pe existenţa explicită a regnurilor adiacente, pentru care („laturile astrale”) sunt punct de plecare. Deasupra tuturor acestora străjuiesc stelele, apariţii magice, presupunînd substituirea, căreia zbuciumul îi împrumută haina purificării prin lacrimă: („lăsam boabele de lacrimi / semn al trecerii mele peste gînduri”. Stingînd stelele aprinse-n cruce, adunate pe buza nopţii, poeta îşi aude „doar gîndul un praf stelar de forme”, visîndu-se „pernă cu stele / strînsă în braţe de singurătatea oarbă”). În mitologia personală a poetei frapează dorul de celest, care ar încremeni timpul secundat, ce („refăcea / bucată cu bucată / întregul univers”) şi ar solicita reculegerea în clepsidră a clipelor răvăşite. Sub măsura astrelor şi a mişcării, timpul se află într-o permanentă şi spectaculoasă metamorfoză. Versurile mustesc de un imagism frenetic şi polimorf („mă ţin lipită de buza cerului / ca un timbru imaginat / pe faţa timpului”) pe fundalul unui univers individual consonant.

O îndoială metafizică şi o imperioasă necesitate de lumină se înfruntă în structurile profunde ale acestor poeme, conferindu-le tensiune ideatică. Ştergîndu-şi ochii de praful stelelor, poeta îşi toarnă dimineaţa de lumină pe hîrtie pentru a pătrunde în sensurile existenţiale definitorii, de unde răzbate nevoia indispensabilă („de amiezi coapte”). Definitoriu pentru acest volum, poemul Simfonii conturează starea eului liric: („am cerşit liniştea /care ne legăna cuvintele / în balansoarul amintirilor / e nevoie de amiezi coapte / în umbre adînci /săpate-n piatră”).

Poeta îşi edifică substanţa poeziei din tăcerile înţepenite în noapte, din neastîmpărul tulbur al înfricoşării, din „nelinişti, frici, regrete”, ca să constate, într-un final, că („la marginea tăcerii, / resemnările, toate, se fac ghem”). Opulenţele imaginarului sunt tot atîtea traversări ale dramei existenţialului. Contaminat de perseverenţele unui eu dialogal, discursul sugerează sensuri prin imagini metaforice, convertite la acest statut prin tablouri ficţionale: („la ce ţi-ar mai folosi îngerul acela auriu / pe care l-ai coborît cîndva în odăile tale luminate”).

Toate poemele Dorinei Neculce din acest volum comportă ceva pictural, cu nuanţe tensionate şi cu tuşe puternice, ceea ne trimite cu gîndul la expresionismul abstract postbelic. Evocatoare a stelelor, operînd cu lumini şi umbre, poeta descoperă farmecul culorii albastre şi ne invită la o călătorie în alte vremuri seculare, în care şi trandafirii au iz de petale azurii, deschizîndu-se sub reflexele felinarului albastru. Pe lîngă bogata paletă cromatică în care se împletesc ştergarul verde al prispei, seara albastră de iarnă turbată, alături de trandafirul negru tatuat în mijlocul frunţii sau de petala albă desprinsă din ochiul curat al lacrimii, registrul liric marchează puterea de sugestie a olfactivului:(„trupul tău mirosea a nisip copt / încă mai simt palmele acelea cu / gust de caise verzi”) etc.

Raporturile dintre „senzaţie” şi „emoţia estetică” se află într-o legătură indisolubilă. „Ochiul”, „urechea” şi „mirosul” declanşează un sistem de corespondenţe prin diferite asociaţii datorate superochiului eului: („în ochiul stîng / mi-a intrat ochiul drept”). Astfel, realitatea se erijează în diverse proiecţii, care se suprapun ca un al doilea adevăr. Funcţia vederii este prioritară, fiind focalizată într-un joc de nuanţe care semnifică traseul de la senzaţie la sentiment: („ochiul meu sloboade lacrimi / ce ard fluturii pe aripi”). Eul liric „priveşte” şi „vede” ceea ce este şi ceea ce îşi închipuie, într-o ordine a cunoaşterii care, distanţînd privirea de vedere, construieşte o viaţă intermediară.

O poezie policromă, cu numeroase deschideri spre paradigmele epocii, exprimînd, cu tensiune şi vigoare imagistică vibraţiile pe care eul le încearcă la hotarul dintre angoasă şi revelaţie, în dramaticul interval dintre neant şi fiinţă. Poeta lasă impresia că a pus în funcţiune toate registrele într-o seducătoare polifonie, ce merită toată atenţia.

Diana VRABIE



 ÎN TĂCERI ȘI PENUMBRE

În tăceri și penumbre reci de catedrală gothică, poeta topește legende neștiute, în versuri dictate de îngeri răzvrătiți, vegheați de un sacerdot cioplit cu duritate în piatră. Dar ceremonialul poeziei îi cere o limpezime de cleștar a discursului poetic pe care îl susține argumentat într-un volum atât de încărcat de o simbolistică profundă și originală.

            Valentin URSIANU

las murmur de stol viorii

mâinile mele au amorțit pe arcușul
viorii las murmur de stol
în drumul rătăcirii chiar
glezna mea se frânge a strigăt înăbușit în
țărmul mărilor pustii și numai

pescărușii îți culeg boabele dimineții cu

ciocurile lor sinistre de hârtie înnegrită
își înfoaie penele mândre și
înalță spre ceruri
țipete ascunse în limbă de
stâncă măcinată de vânturile reci și tulburate
ca niște adâncuri ce îmi îngroapă numele
departe
tot mai departe
în valuri surpate și cenușii.

per speculum in enigmate

chiar dacă am fața triunghiulară
ochi de ciclop și dintele de castor
am mult bun simț de observație
de pildă pot deosebi malurile de ape
copiii de pisici
și nisipurile de prund dar cu toate astea
nu mă pot numi corp experimentat pentru că știi și tu
când mă-nfurii arunc în oglinda încețoșată
cu bucăți mari din ramuri de anotimpuri
și mă golesc în mine de haine și umbre
acuperindu-mi dârele de sânge cu același giulgiu alb
pe care s-a întipărit cândva o față
apoi mă strâng ca într-un cocon prea apretat
privesc printr-o fisură a peretelui de sticlă
partea ascunsă a lumii per speculum in enigmate
parcă nu aș vrea să mă trezesc vreodată
de aceea îți apar dormind pe spate
cu zecile de ochi crescute pe rochiță
păpușa austeră cu buzele de piatră

poem gothic

păşim tăcuţi îmbrăcaţi într-o
tainică șoaptă
în care n-a mai intrat nimeni

templul ne priveşte
arogant
ne îndeamnă să ne încrustăm numele
în lespedea de piatră
chiar să ne lipim obrazul
ochiul meu sloboade lacrimi
ce ard păsările nopții pe aripi

tu nu-ncetezi cu acele
obositoare comparaţii
umărul tău e mai sus
pletele mele albe ţi se-nfăşoară
pe trup
ca iedera crispată
şi vrei să mă pierzi în ceasul
amurgului
dar nu ai timpul încrustat în piept să-ți bată și
pornim fastuos prin porţile
ce se deschid ca genele umbrite și încercănate

templul se-mbracă azi
în haine vii de sărbătoare
albul scânteiază sideral
trâmbiţele răsună asurzitor

ceremonia poate să înceapă
lipsesc doar mirii

și nu ne mai pasă
muşcăm nesăţios din
carnea crudă a mărului interzis
trandafirii îşi deschid petalele răscoapte
instantaneu se face noapte

MIRCEA CARTARESCU Diavolul de hartie ( în lectura lui Adrian Pintea )

surâsul stins în apa oglinzii

te regăsesc surâsule stins
în apa oglinzii cu
străluciri deșarte chip al meu
stâncă zidită în muntele de piatră
mai mă cutreieri cu
tălpile aspre de luceferi pe calea
soarelui apus un ochi zâmbește
o mână îmi trece prin ființa ta fugară
chem alautele să plângă și mă strâng ghem în labirint
strâng coastele prea albe
apoi mă-ncing văpaie
mă petrec în ropote de ploaie
încheieturile mi-s rupte și firele de ani mă torc
îmi țes luminile pe față
pe spate
pe geamuri
mă înconjoară nori de gânduri
dar lasă nu mă mai striga
așa și trebuie
să mor în cerul zorilor
și să mă sting
un felinar albastru de dincolo de
focul sacru

simfonii

am atins trupul lunii
aplecat înspre
cenuşa înscânteiată
îmi ardeau sânii coapsa
genunchii
mi i-am aşezat
la poarta sărutului

am cerşit liniştea
care ne legăna cuvintele
în balansoarul amintirilor
e nevoie de amiezi coapte
în umbre adânci
săpate pe obraz
*
de sub pana cocorului ieşeau
picturi rupestre
se înfingeau
în pereţii stâncoşi
apa clipocea a simfonii
în vioara albastră
strâng urma curcubeului uitat
pe frunte

-luaţi! luați!
în curând se lasă
ceaţă...

Era - The Mass [HD]