vanda e fiica omului de sare
e o plămadă din vise și gând
ea cioplește zilnic un templu dantelat din piatra și
pășește pe deasupra tuturor ca o sirenă solitară călătorind spre locul
unde păsările îi acoperă fața cu aripile verzi ca niște umbre aruncate
lasate-n ploaie plâng și se cutremură aprins lovind pereții de granit cu umerele plesnite din care le curg muguri de primăvară mirositoare oglinzi le scaldă ultima suflare
vanda e rugul cel lasat sa crească
până dincolo de cer
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
2 comentarii:
"vanda e rugul cel lasat sa crească
până dincolo de cer"
Lecturat cu bucurie gothica !
multumesc doamna Elena.ma bucur de vizita dv.
Trimiteți un comentariu