Pe dealul morții

Era o zi de primăvară timpurie ca oricare alta și ar fi trecut neobservată, ca multe altele, dacă nu m-aș fi întors pentru o vreme peste umărul timpului, privind spre locurile și oamenii de demult.
În ziua aceea pașii îmi răsunau nostalgic pe aceleași ulițe prăfuite pe care alergam de îmi sfârâiau călcâiele atunci când eram mică. Locurile parcă începeau a mă recunoaște și trăiam clipele uitate, pentru o vreme,fiind prinsă, înșurubată puternic în malaxorul timpului cu treburile de zi cu zi.
„-Uite, școala, îmi zic în gând”, și gardul parcă a mai intrat în pământ de o palmă dar încă mai poartă urma aceleiași vopsele verzi pe care și eu am întins-o când eram elevă prin clasa a 6-a cu o pensulă veche, murdărindu-mă zdravăn pe degete, de parcă îmi crescuse, atunci, pe ele, o întreagă primăvară artificială cu miros înțepător.
În ochi de copil, școala îmi apărea pe vremuri uriașă, acum părea o clădire modestă, șubrezită de ploi și vânt peste care trecuse o vreme epoca postdecembristă.
Nu știu de ce clădirile îmi par mai triste în vremurile astea spoite de azi, par a pierde din prestanță, din valoare, parcă cineva, nevăzut le-ar tot acoperi cu o ...pătură murdară.
Privesc oamenii și unora le recunosc doar privirile. Chipurile lor mi se par cioplite într-un bloc din piatră cu mâna unui pietrar obosit. Riduri și labirinturi brăzdează fețele cândva senine ale celor de demult. Mulți mă recunosc, dar mai mulți o recunosc pe sora mea pentru că ea a venit mai des prin sat, după ce au plecat ai noștri spre locul de veșnicie.

Aproape că nu-mi amintesc ce caut aici, în satul în care nu mă mai așteaptă nimeni, în care chiar și casa noastră și-a închis ușile demult, unde cei dragi s-au mutat într-un loc mai sigur, pe dealul morții, aș putea spune.

Sunt cu sora mea, Angela și cu un frate de al mamei, moș Costică, prin satul unde s-a născut mama și unde sunt înmormântați cei dragi mie.

Azi vrem să ...curățăm mormintele, așa cum se obișnuiește și cum e creștinește.
Ne îndreptăm spre cimitir, și doar ca să spargă monotonia care ne apăsa sufletele, moș Costică ne amintește ceva hazliu despre mama, despre povestirile ei atât de vii, despre faptul că se implica atât de mult în ceea ce povestea încât devenea actor adevărat și noi parcă asistam la o piesă de teatru încropită minutar din toate vorbele și gesturile ei.
-Doamne, voi mai țineți minte ce spunea Lența, Dumnezeu să o ierte!, despre holeră? Încontinuu ne povestea cum a văzut ea holera, când era copilă și mergea cu niște oameni cu căruța la Săveni să vândă niște ulei făcut de moș Paladi. Zicea că le-a apărut în față ca o femeie îmbrăcată în catrință, cu bluză de in, dar cu mâinile și picioarele terminate, în loc de degete, cu copite de oaie și nu avea batic pe cap, așa cum au femeile, ci era tunsă cu părul scurt, scurt ca perie.
Noi râdeam și îi ziceam că o fi fost o femeie săracă, dar ea zicea că toți au văzut-o cum a dispărut parcă topindu-se înspre cer într-un nour sau un abur, dar nimeni nu a îndrăznit să o întrebe ceva, nici oamenii cei mai în vârstă, de frică să nu amuțească. Oamenii bătrâni chiar le-au făcut semne, ei și Gafenciței, care era de aceeași vârstă cu ea. să nu zică nimic, să tacă pentru că holera te putea blestema și îți murea cei dragi de boala asta.
Apoi a tăcut, parcă amintindu-și de sora lui cu o atare pioșenie și după o vreme a continuat:
-Dar Gafencița trăiește, uite, trecem pe la poarta ei, ce ar fi dacă i-am face o vizită, poate își mai amintește de ceva.
Privesc prin gardul casei femeii ca printr-o îndepărtată poveste.
Gafencița locuia în „sat”. Mama a locuit toată viața în acel câmp, un cătun aflat la 4 km de satul mare și o vizitam mereu când era duminica și ajungeam pe la „neamuri”.
Norii se grămădeau ca o ceată de uriași deasupra satului, semn că o să plouă în curând. Păreau niște monștrii care amenințau cu pumni diformi liniștea satului.

Strigă moș Costică la poarta femeii și eu mi-o amintesc așa cum era ea, o femeie voinică, mereu curată, mirosind a prune uscate și a busuioc, privind cu bunătate spre oricine.
Parcă le aud vorbele așezate, cuminți, despre ce s-a mai întâmplat prin sat, dar totul avea o decență rar întâlnită. La plecare eu primeam ceva: o păpușă cu părul tuns strâmb de la o nepoțică din București care a uitat-o în vără, un iepuraș din plastic umplut cu bomboane colorate, o rochiță care mi se potrivea, orice, niciodată nu plecam cu mâna goală de la ea.
Casa îmi apare înaintea ochilor mult schimbată, modernizată aș zice, semn că nepoții care locuiesc cu ea au fost plecați prin afară și au „investit”.
Se aud chiar niște cântece stridente dintr-un casetofon de mașină și parcă am nimerit în același loc, dar totuși altul...
Spunem unui nepot cu un cercel în ureche cine suntem și el o aduce la gard pe bătrână.
Nu pot să cred că e adevărat. Parcă desprinsă din neant, se apropie de noi o bătrânică împuținată la trup, cu un băț neșlefuit în mână, parcă pe jumătate plecată ...dincolo, tremurând puternic, semn că suferă de niște dureri și de niște amintiri deja plecate...

-Bună ziua! Suntem din Neculce. Eu sunt Angela lui Paladi, fata mai mare a țaței Lența. Ea e cea mai mică.
Și mă arată. Eu nu pot să articulez nici un cuvânt. Faptul că mă așteptam să-mi deschidă poarta femeia de demult, m-a cutremurat până în adâncuri.
Nu mai rămăsese nici măcar o umbră din femeia puternică și blajină de altădată. Parcă nici nu ar mai fi lucidă.
-Noi am venit pe la cimitir, repetă sora mea, sperând să se facă înțeleasă. Suntem fetele Lenței din Neculce. Am trecut să vedem ce mai faceți...
Și parcă ne este jenă de situația care s-a creat.

-Ileană, sunt eu, Costică, fratele mai mic al Lențeii...Ce faci? Nu mă mai cunoști?
Bătrâna își mișcă pleoapele leneșe de parcă s-ar fi fi desprins dintr-o lungă și grea transă.
Deodată se apropie de mine. Îmi ia mâinile în mâinile ei tremurate și parcă se luminează la chip.
Nu am mâini frumoase. Sunt uscate și venoase și așa au fost chiar și în copilărie. Nu știu ce i-am transmis prin mâinile mele că bătrâna mi le strânge cu drag la piept și începe să plângă. Eu nu am nici puterea să plâng, dar lacrimile ei umezesc într-un anume fel sufletul meu și încep a lăcrima ușor mai mult amintindu-mi de ce mă aflu aici, de ce bătrâna nu mai este cea din trecut, femeia vrednică, voioasă și darnică, mirosind a fructe uscate și a viață.

Îi zic:
-Mă țineți minte? Veneam mereu pe aici când eram mică și îmi dădeați de toate. Uneori mă vedeați pe izitură când veneați de la câmp și eu mă întorceam de la școală și îmi ziceați să merg repede, să nu se întunece...să scap de întuneric. Acum am scăpat de întunericul acela...
Ea șoptește ca într-o aducere aminte:

-Fata cea mică a Lenței, da, da, te știu...Și mă strânge ca într-un clește la pieptul ei, amestecându-și lacrimile cu lacrimile mele.

Simt cum ceva din mine iese pentru totdeauna, parcă mă desprind din trupul vechi, parcă încolțesc într-un loc, într-un alt timp, acolo unde mâna omului nu o să mă mai poată ajunge...

-Nu plângeți, sughit prin oceanul acela de lacrimi...Acum îmi e mai bine. Bucurați-vă pentru mine...
Și parcă cineva brăzdează cerul împrejurul meu, atingându-mi trăirile cu ascuțișul unui plug ruginit.
-Sunt învățătoare, am copiii mei, și cred că am o viață mai frumoasă...
Mă desprind cu greu de lângă ea și ne luăm rămas bun, deși sunt conștientă că nu o voi mai vedea vreodată.
Plecăm și mai triști. Bătrâna parcă își trage o perdea groasă peste ochii tulburi.

„Ai o viață mai frumoasă???” Parcă mă întreabă neconvingător gândul...
Eu alunec. Alunec.

Pe Dealul Morților soarele a început să strălucească.

Rup buruienile de pe morminte să fac celor dragi loc pe unde să privească.
Rup cu atâta ciudă încât am mâinile tăiate de ierburile ucigașe.
Sângele meu picură astâmpărând setea celor dragi...

Și eu nu încetez să mă amestec printre crăpăturile tristelor morminte.

De dincolo, ei mă privesc neputincioși.
Umărul meu nu mai are puterea să sprijine căderea nopții.