Un premiu literar obținut de fiica mea, Adelina.
Fetiţa de turtă dulce
autoare, Adelina Ciocan
Trăiau odată, un bătrân și o bătrână, într-o căsuță de poveste, la marginea pădurii de argint, frumos văruită, cu geamuri de acadea, uși de ciocolată amăruie și acoperișul din marțipan.
Într-o zi luminoasă de primăvară întârziată, bătrâna s-a gândit că ar fi bine s-a facă o fetiţă de turtă dulce cu care să își mai astâmpere singurătățile. Zis și făcut. Bătrânelul s-a apucat să taie vreascuri uscate de prin pădure, să ațâțe focul în cuptor, în timp ce mătușa a suflecat bine mânecile cămășii albe de in, a legat mai bine broboada la spate, ca o bunicuță harnică ce era și dăi pe frământat.
A pus toate mirodeniile în aluat și parcă zicea și un descântec, așa, ca fetiţa lor de turtă dulce să fie puternică și să nu se înfioare de nici un obstacol sau de vreun flămând care ar îndrăzni să-și curme foamea cu ea.
A fabricat trupușorul firav, i-a pus niște spirale gustoase şi gălbioare în locul coditelor, o coajă de lămâie în locul gurii, două bomboanele albastre în locul ochilor, o rochiță de zahăr ars și stafide în locul nasturilor. Trupul, evident, era din turtă dulce, buuuuuuuună și gustoasă. Dar stați, nu vă faceți poftă, bătrânii sufereau de singurătate mai tare ca voi de foame...
Și bătrâna a dat în cuptor, cam cu părere de rău, întrebându-se dacă dogoreala aceea nu o poate face să sufere. Doar era și ea om, ce dacă era de turtă dulce. Dulci, amari, oamenii îs tot oameni.
După o vreme, când fetița a făcut semn din deget că e...gata, bătrâna a scos-o cu o cociorbă din jăratec. Dar credeți că fetița a fost cuminte?
Cum s-a văzut gata, ca și Pinocchio, a fugit cât au ținut-o picioarele prin lumea largă, ca să vadă ce și cum se mai petrec oamenii adevărați.
Bătrâna și bătrânelul s-au tot căznit să o prindă, Ei, na, mai poți prinde o ștrengărița când te dor șalele și picioarele nu te mai țin?
Pe fetiţa de turtă dulce picioarele o țineau că doar abia se născuse și alerga cât de departe putea și sărea cât mai sus cântând din toate puterile:
„Hai, repede, mai repede,
piciorușe arse de cafea.
Primăvara asta e toată a mea şi
nimeni nu mă poate mânca.
Sunt fetița de turtă dulce,
Mama mea putere în trup îmi aduce.
Nu vă mai căzniți, să știți,
Pe mine nu mă prinde nimenea,
așa mi-a zis mama mea.”
Dar pericolele erau de toate felurile că uite tocmai ce a poposit ea pe un hambar foarte vechi cu acoperișul stricat și un muncitor transpirat și murdar a întins mâinile ca niște capcane asupra ei:
-Vino încoace, să te mănânc!!! Cred că ești tare gustoasă și am o foame de lup!
Fetiţa noastră abia atunci s-a speriat cu adevărat și ar fi vrut să se întoarcă acasă dar nu mai știa drumul, pentru că, în fuga ei, nu mai știa de unde venise.
S-a oprit la o margine de drum să se dezmeticească și să își revină din spaima pe care o trase.
Atunci a văzut un fum trecând ca un norișor pe deasupra capului și fumul acela parcă mirosea „a acasă”. Și-a încheiat rochița mai bine cu năstureii de stafide, a zâmbit din buzele de coajă de lămâie, deși parcă îi venea să se supere pe ea, și a pornit-o într-acolo.
Da. Era casa ei, cu bătrâna și bătrânelul care o plângeau pe prispă.
Atunci, a alergat la pieptul lor, a plâns promițându-le că o să le aline bătrânețile, ba o să-i ajute și la treburi și nu o să mai plece hai hui pe drumuri, pentru că unde credeți voi, copii, că e mai bine decât ACASĂ?
Știți voi cum spuneau poveștile odată? Eeeei, da, au trăit împreună până la adâncele bătrâneți ale moșului și ale bătrânei, pentru că ea a devenit o prințesă frumoasă, adevărată, răsplătită pentru cumințenia ei, și s-a căsătorit cu un prinț ales, nu prea frumos, dar bun și harnic, așa, ca ea....
Din viitoarea carte a fiicei mele, Cutiuța fermecată, care va apărea în curând.
Un comentariu:
Trimiteți un comentariu