luni, 19 martie 2012

Eleonora-strigoaica

Am să vorbesc despre oamenii Lui Dumnezeu, oamenii aceia care mi s-au așezat pe suflet pentru o vreme și pentru care simt parcă o apăsare dureroasă, încât dacă aș întinde mâna înspre stele i-aș putea atinge.

Eram copii de școală, eu și fratele meu, și parcurgeam o vreme îndelungată pe un câmp parcă mereu noroios, pentru că doar amintirea unul pământ galben, moale care mi se ține de picioare a mai rămas.
Devenisem foarte cunoscuți prin mulțimea aceea de copii, și când apăream noi în curtea școlii, obosiți, fantomatici, ceilalți ne făceau cale și șopteau pe ascuns:
-Uite-o pe sora lui Ionel...tatăl lor a murit în vara asta, nimeni nu știe de ce...
Mie îmi venea să plâng dar fratele meu mă instruia de acasă:
-Ai grijă să nu te faci de râs...Mergi drept și să înveți bine. Nu te bate cu toți copiii. Aici nu e Neculcea, să știi. Învață bine la început ca să te ia profesorii de bună, că apoi toate merg ușor.
Eu aveam emoții pentru că mama mă dusese la o altă școală, mai îndepărtată și m-a despărțit de ceilalți copii, iar acum eram obligată să le demonstrez profesorilor ce știu și ceea ce era mai greu, trebuia să-mi fac noi prieteni.
Câștigasem o oarecare simpatie pentru că eram „sora lui Ionel” și el era mai mare cu un an. Era cunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni elevi ai școlii. Suferind de o deformație la coloană, nimeni nu îndrăznea să-l poreclească, doar eu îmi permitem, din când în când, atunci când ne certam pe drum și el mă poreclea „țiganca” sau „driga”, certându-mă că nu merg destul de repede și îs o pacoste pe capul lui. Mă înfuriam, uitam că e cel mai bun elev și îl zgâriam pe frunte cu unghiile pe care nu voiam să mi le tai când mă atenționa mama.
Spre deosebire de Ionel care învăța sistematic la toate obiectele, eu aveam preferințe. Învățam de plăcere la limba română și matematică. La celelalte obiecte doar treceam cu privirea, atât cât să am note decente și să nu mă certe nimeni.

Îmi amintesc de plăcerea mea de a studia apucăturile copiilor care vânau notele, copiau la teze sau la acele lucrări de control. Îi vedeam pe toți și mă întrebam cum de profesorii nu îi văd. Apoi mi-am dat seama că era o înțelegere tacită. Fiecare profesor vroia să aibă „rezultate”, iar unii dintre copii fiind isteți și bine văzuți, era musai să aibă și notele cele mai bune.
Încă de pe atunci am știut că viață e o luptă acerbă cu nedreptatea și că mulți se vor ridica prin metode necinstite, pe când alții se vor îngropa în nevoi încercând să răzbată „drumul„ pe o cărare spinoasă, mult întortocheată care uneori te poate duce înspre prăpastia deznădejdilor..

Îmi amintesc de „predarea” suplinitorilor care ne cereau să...citim lecția. Aveam mereu o carte din care puteam citi liniștită și nestingherită pe care o așezam deasupra acelor manuale. Așa am citit „Lorely”, „Ulița copilăriei”, „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, dar și cărți din literatura universală ca „Doamna Bovary a lui Flaubert, „Pe Donul liniștit” a lui Mihail Șolohov, poeziile lui Esenin și multe altele. Acum le mulțumesc acelor suplinitori pentru că o oră chinuită de fizică sau chimie nu m-ar fi ajutat cu nimic.
Drumul până la școală m-a marcat profund. Revăd prin ochii minții șanțurile prea mari, pline cu apă peste care săream cu greutate, uneori eșuând „zborul”, cădeam de-a dreptul cu ambele picioare în baltă. Trebuia să continui drumul. Cale de întoarcere nu era, pentru că niciodată nu am îndrăznit să absentez.

Într-una din zile, atenția mea a fost zdruncinată de o apariție misterioasă pe ulițele satului. Trecea, parcă desprinsă dintr-un tablou al unui pictor abstract, o femeie care... nu părea nici femeie dar nici bărbat. Un fel de hermafrodit decupat din cărțile enigmatice despre ființele ciudate.
Cine o fi? Mă prostisem uitându-mă în urma ei. Un sentiment de frică amestecat cu o rumoare m-a făcut să îngheț cu vorbele pe buze. Nu am îndrăznit nici să o salut, pentru că femeia parcă îmi oprise cuvintele în gât, îndesându-mi-le cu mâna ei aspră cu care își sprijinea un baston cu mânerul din fier.
Am întâlnit-o și în alte zile. Era ciudat că nimeni nu o saluta, deși pe vremea aceea copiii salutau respectuos vecinii. Ea părea a nu fi reală, părea o prezență eterică, nedeslușită, o moartă cu chipul de dincoace. Am prins curaj și am început să o salut mai mult din curiozitate, să văd cum vorbește. Nu a răspuns. M-a privit încruntată de după sprâncenele stufoase și parcă am întrezărit un rânjet răutăcios pe buzele uscate.
În următoarele zile eu am tot salutat-o zâmbindu-i frumos și strigând cât mai tare. Mă gândeam că nu aude. Într-una din zile mi-a răspuns, oprindu-se în fața mea m-a întrebat:
- A cui ești?
Și i-am spus a cui sunt. Femeia a dat din cap încrezătoare.
Odată eram cu fratele meu și eu iarăși am salutat-o. Cât pe ce să iau bătaie de la el. Mi-a strigat speriat:
-Ești nebună! E strigoaică!!! Vrei să ne mănânce diseară când ne întoarcem? Te spun mamei. Tu nu ești zdravănă...Nimeni nu vorbește cu Eleonora...Ea urăște copiii.

Când am ajuns acasă i-am povestit mamei ce s-a întâmplat, fratele meu încercând să o convingă cât sunt eu de ciudată.
-Nimeni nu îi dă bună ziua Eleonorei. Copiii se sperie și fug de ea, și asta crede că e mai grozavă. Stă de vorbă cu ea...O să ne aștepte la izitură noaptea și o să ne mănânce, așa au zis toți copiii. Că ea nu știe să se liniștească.
Nu știu de ce am cunoscut atâția oameni care erau altfel, nu știu dacă a fost voia cuiva să îi descopăr dincolo de urâțenia, de nebunia, de egoismul sau valoarea lor dar îmi amintesc de un lucru foarte clar. Am promis familiei mele că voi scrie toate lucrurile astea cândva într-o carte. Bineînțeles că pe atunci nu credeam nici eu și nu a crezut nimeni. O vreme mi-am dorit din tot sufletul o mașină de scris pe care am reușit să mi-o cumpăr când aveam 25 de ani. Am fost atât de bucuroasă și îmi scriam poeziile, textele. Apoi le lăsam o vreme și le citeam după mult timp cu o disimulată surprindere de parcă citeam o carte nedescoperită încă.

După spusele noastre, mama a fost de-a dreptul buimăcită. O cunoaște bine pe Eleonora. Doar au copilărit împreună și nu credea în poveștile astea de groază pe care le spuneau copiii. Eu radiam de bucurie că fratele meu nu are dreptate și pot intra în vorbă cu femeia în continuare.

-Nu trebuie să fiți speriați. Eu am trăit în sat alături de Eleonora și e o femeie ca toate femeile. Nu a avut bărbat, nici copii...dar ăsta pare a fi un blestem care s-a abătut peste ea. Știu că eram mici și când ne-am dezbrăcat să ne scăldăm în iaz am văzut cu toții o coadă la spatele ei și atunci ne-am speriat...dar era și ea un copil ca toți ceilalți. Se vede că a dus o viață mai retrasă din pricina asta, că o dată îmi spune lucruri ciudate despre bărbați. A zis că atât de mult are ciudă pe ei, încât și-ar face un gard atât de înalt ca să nu le vadă nici măcar capul, nu trupurile. Nu o să vă facă nimic. Să nu vă temeți.

Zile în șir mă rugam să o văd pe strigoaică să o salut, iar ea să zâmbească așa strâmb, încruntat, pe sub sprâncene. Parcă mă simțeam vinovată de nefericirea femeii și voiam să aduc un strop de lumină în sufletul ei înnegrit.
Copiii treceau pe lângă ea, oarecum speriați, se înghițeau și când se îndepărta vorbeau enigmatic, ușor iritați de prezența femeii:
-Ați văzut? Strigoaica? Se vedea o coadă cum i se zbătea pe sub fustă...Asta îi dă bună ziua...Și mă arată. O să vezi tu ce pățești de Sfântul Andrei. A pus ochii pe tine. Și parcă simt un miros de frică...dar o să-mi treacă.

Mă întorceam de la școală într-o după amiază și în depărtare am văzut-o pe mama vorbind cu Eleonora:

-Ce faci, Lență? Tot la câmp? Doamne ce viață grea...Ai muncit de mică pentru moșnegii aceia...Și discuția se țesea frumos și calm.
M-am bucurat. Asta era mama mea. Femeia care îi făcea pe nebuni să își capete pentru o vreme luciditatea și care îmblânzea inima de piatră a strigoaicei.

M-am apropiat și m-am lipit de mama. Eleonora a întins spre mine o mână ciudată și m-a atins ușor, matern. Cred că nu mai atinsese până atunci un obraz de copil și i-a zis mamei:
-Ai un copil curajos. Uite...ea îmi dă buna ziua mereu.

Ne-am îndepărtat pentru că se lăsa seara și Eleonora părea că ne zâmbise amândurora ca în copilărie când făcea baie cu toții copiii în iaz.

Aud și acum ecouri îndepărtate, glasuri răzlețe de copii obraznici parcă strigă strident în timpanul meu...Ochii lor sfredelitori privesc insistent spre hainele cernite ale strigoaicei așteptând să i se ivească acea presupusă coadă...

Strigoaica pare că se învârte, se învârte copilărește cu mâinile ridicate ca o ființă neștiutoare, se scaldă o vreme într-o lumină roșie, adiacentă, apoi dispare aplecată, bătrânește pe o scară nesfârșită sprijinindu-se de stele cu acel băț cu mănunchiul metalic...

Niciun comentariu:

Tot întrebându-mă

Înfiptă într-o nerăbdare de demult aștept cu tălpile de foc- e ca şi cum aș avea un bandaj în jurul capului amor...