CÂT de aproape ești copilărie
a mea cu gene de argint și pieptul bătut în diamante ca un scut
îndelung oțelit în văpaie de amintiri vin și trec prin mine atâtea
mâini întinse atâția ochi înșurubați sfredelind văzDuhuri
oooo suflete al meu neprimenit îndeajuns
aruncat în veșmântul viu al nopților amare
mai ningi și azi cu fulgi de zaț mai trist
mai apăsat cu zimți de gânduri tulburate pe
deasupra viilor a trupurilor îndesate în alte trupuri
cu gurile deschise cu limbile despicate strigând prin
sâsâitul șarpelui femeilor ușoare fără de rădăcini
furtuni răscolitoare de nisip ce umplu mințile cu vorbe de amăgire
cum că am fi frumosi
sau buni sau darnici
culegem umbre ascunse-n mărăcini
penumbre crescute în ziduri de biserici
asediind această lume în care păpușilor le cad
în zori un ochi un deget un dinte un suflet lunecându-le-n mormânt
rebut al mâinilor murdare cât de aproape te simt copilărie cu pantofiorii roșii
de lac în care se îneacă sfinții și cât de dureroasă e bătaia asta din aripi smulse
din bătaia lumii alunecând de-a dreptul în inimile descuiate cu cheile înfipte-n sânul unor oameni pierduți ce parcă nu își mai încap în pieile desprinse de pe trupuri
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu