AMINTIRI FEBRILE

cizmulițele-s pregătire. 
șosetele de lână sunt gata, pentru fiecare. 
traista e cusută în grabă de mama.

-să nu te duci prea devreme că te-or fugări oamenii, strigă ea, văzând că mă tot foiesc nerăbdătoare prin ogradă cu ochii peste gard.

dar adevăratul șantaj venea de la tata care nu ne făcea ,,lopățele,, la clopoțel până pe la amiază. degeaba îl tot băteam la cap. nu era chip să îl înduplec, și fără de ,,lopățele,, ne îngheța mâna chiar și prin mănușă, ba ne mai și râdeau ceilalți copii că nu avem clopoțel împodobit cu busuioc și legat de bucățica de lemn, așa ca ei.

de asta ajungeam întotdeauna în urma tovarășilor mei de urat, spunându-mi urăturile, pe la unele case doar pe jumătate, ca să îi pot ajunge din urmă.

când se întregea ceata era puțină invidie între noi, pentru că gospodarii ne întrebau ai cui suntem, și fiecare primea în funcție de ,,simpatiile,, sau antipatiile stârnite de-a lungul anului între puținele familii de la ,,marginea lumii,,.

-da tu ai cui ești, fa? mă întrebau Lupănesele.

să zic? să nu zic? mă fac, pentru o scurtă vreme, că nu aud întrebarea, însă tovarășii mei de ,,trupă,, răspund în cor, privind insistent mărunțișul din mâinile femeilor, încercând să mă excludă, ca să îl împartă între ei.

-a lu`nașa, a lu` Epuri!!

-âââââ, tat-tu îi omu` lu` Dumnezeu, da` mă-ta are-o gurî cât o șurî.....

și îmi îndeasă un colac aproape necopt în traistă, pe care mama sigur o să-l recunoască:

-aist-i di la a lu` Lupan, o să zică ea după ce o să îi ia pe toți la rând.

dar deocamdată eu sunt pe ulicioarele satului și umblu cu picioarele înțepenite de frig din ogradă în ogradă. casele mi se par imense, ba chiar bordeiul lui moș Racu ne apare ca o clădire din povești, impunătoare și măreață.

moș Racu e fratele mai mic al bunicii dinspre tată. el e vestit în toate satele pentru că trage zodiile.

pe la noi vine numai pe înserat, și ne bucurăm cu toții. pare un elf ieșit din cărțile misterioase. e mic, negricios, cu haine cenușii și cu o privire iscoditoare care parcă îți scormonește în adânc de suflet .

când mă privea moș Racu eu credeam că îmi știe toate gândurile, că doar nu degeaba îl căutau pe la bordei oamenii de peste șapte sate.

ca să îl pot vedea și mai haios, mă așezam pe sobă, cu capul în jos și picioarele-n sus, îl priveam așa până pleca.

-moș Racu, acuma zî ceva și de asta mică, insista tata, după ce moșu spusese vreute și nevrute despre frații mei, câte cumpene o să tragă și... ,,dacă o să scape de cea de la 20 de ani, o mai are pe cea de la 30 de ani, și dacă o să scape și de asta...,,

glasul moșului parcă torcea, parcă prevestea furtuni de necrezut...

-di aiasta cî sî-țî mai zîc, măi Nicî? tu nu o vezî? aiasta o să stei cu capu` în sus cînd tățî o să stei cu capu` în gios șî o sî stei cu capu` în gios când tățî o sî stei cu capu` în sus. asta îi altfel. da` nu știu dacî îi di ghini.

ajunși în ograda moșului ne dregem glasurile și începem în cor:

-aho! aho!

în sara di Vasîli Sfîntu

mi-o luat căciula vîntu`

șî mi-o dus-o pi carare

șî mi-o umplut-o cu sarmale

șî mi-o dus-o-n bătăturî

ș-o umplut-o cu friptură.

ieș` afarî moșule și dă-ni un pahar cu vin

cî la anu` nu mai vin.

La ureche zurgălăi, ia mai mănațî, măi!

moșu se amuza teribil de urătura noastră. noi am auzit asta de la cei mai mari și de aceea îl uram așa. acum așteptam îngrămădindu-ne unul în altul. urma ceremonialul. ne chema în bordei și coboram ușor niște trepte săpate în pământ, apoi ne așezam tăcuți pe o laviță și priveam cu uimire în jur. era atâta pace și lumină în bordeiul lui cum nu mai văzuserăm nici într-o casă oricât ar fi fost de mare.

moșu scotea, cu mișcări de felină, de sub pat o sticluță plină cu vin negru și ne punea la fiecare în niște pahare de lemn, mici cât un degetar. spuneam ,,bogdaprosti,, îi uram încă o dată ,,La mulți ani,,. ne luam ziua bună și plecam.

următoarea oprire era la țața Catinca,, dar la ea nici într-un an nu erau colacii gata. 
când ajungeam cu uratul. ieșea  dintre  copiii ei mici ca ulcelele și ne striga oarecum supărată :

-oooof, Doamne, da` cât îi ceasu`?? nu-s gata colacii. să veniți când terminați de urat. lasă că la anu` o să fac focu` mai devreme.

noi plecam abătuți și nu mai îndrăzneam să intram în ogradă la întoarcere.

la mătușa Lupăneasa primeam întotdeauna niște turtițe care miroseau cumplit o gaz de lampă. le împărțea tremurând și ne mulțumea întrebându-ne pe fiecare ai cui suntem. chiar dacă avea fecior în sat, pe Lupan cel lung, cum îi zicea mama, iernile și le petrecea la noi, în casa lui moș Paladi și îi mulțumea tatei, zi de zi:

-măi, Nică, tu ești mai ceava ca șî copchilu` meu, cî țîi chiar îțî pasî de aciia năcăjîțî.

ne plăcea să o urăm și pe dânsa doar ca să o bucurăm și să îi vedem bordeiul mai de aproape. uneori ne poftea înăuntru și intram curioși să vedem căsuța ei pe care o asemănam cu cea a Sfintei Vineri. împrejur era o sărăcie lucitoare și bordeiul ei sărac nu mai emana aceeași lumina ca la moș Racu. aici totul era trist, cu miros de singurătate.

urcam dealul spre casa nebunului, la mos Andrieș. uram cu frică și priveam îngroziți la fereastră chipul lui Ostiță-nebunul care se bucura ca un copil schimonosindu-și fața și holbându-se la fiecare. frică ni se amesteca într-o masă gelatinoasă, dar nu ratam niciodată prilejul de a-l vedea atât de aproape nebun , pentru că vara îl privea doar de departe cum se plimba, înainte și înapoi, cât era ziua de mare până la un anume punct al uliței sale, întorcându-se din același loc, așa, ca la comanda cuiva nevăzut.

urma moș Pânzaru, cel care se împrumuta și îi împrumuta pe băieții de 12-14 ani cu țigări. de fapt la el se întâlneau seara toți băieții mai măricei ca la un fel de ,,radio-șanț,,. aici se auzeau toate știrile de peste 3 sau 4 sate. am jelit cu toții moarte bătrânului. nu știam de unde venise și cum se aciuase în cătunul nostru, dar lumea l-a primit repede cu bucurie că mai aveau un tovarăș în pustiul acela. se zicea că ar fi fost basarabean. nu se știa nimic de rubedeniile lui și după moarte Lupănesele i-au și pus mâna pe casă, așa cum făceau de fiecare dată când mai murea câte cineva fără de urmași, de parcă lor li s-ar fi cuvenit totul. erau gălăgioase și stârneau scandal din te miri ce.

frânți de oboseală, acum ne întorceam acasă făcându-ne calcule: câte nuci, câți colaci și câți bani a primit fiecare.

seara veneau ,,benzile,, de la Tătărășeni și tata le primea pe toate cum nu prea făceau ceilalți săteni din lipsă de bani, firește. dar tata avea mereu bani pentru sărbători pentru că îi aduna încetul cu încetul, de-a lungul anului.

sora mea devenise o domnișoară frumoasă și dansa cu toți băieții, dar la noi mai veneau și fetele Lupanilor, și Ana, fata bolnavă a Catincăi și ,,cucoanele mătușii Butnărița, sora mamei, sosite tocmai de la Constanța,,.

eu și fratele meu mai mic, dar și vecinele cu care am fost cu uratul stăteam la cald, după horn și prindeam de cordele băieții care dansau. mama dansa mai ceva ca o domnișoară până ce tata îi atrăgea atenția că se cam întrece cu firea. uneori tata mă lua și pe mine la dans. mă codeam până mă scotea în brațe de acolo de după hornul sobei. tata părea un fulg uriaș care mă purta pe tărâmuri necunoscute. era un dansator desăvârșit și eram așa de mândră când le zicea fraților mei: ,,lăsați-mi măi, fata în pace, ce tot aveți cu dânsa?,,. vina era mereu a mea și acum îmi aminteam cu regret la acele clipe și la faptul că nu am fost mai cuminte.

acei ani au fost cei mai fericiți din viața mea. aveam parcă prea multe și cineva a hotărât ca într-o clipă să îmi ia totul.

Anul Nou a mai venit, și a venit, a revenit răscolind acele scântei vii care tot ard, NECONTENIT.....................................................................................................SUNT CA UN RUG APRINS UITAT PE O cărare NEMAIUMBLATĂ