Dochița

Auzisem în copilărie poveşti despre Dochiţa, fata din Mileanca, puţină cu duhul, care venea adeseori pe la noi, ca să muncească.
Dochiţa în sus, Dochiţa în jos...
Devenisem curioasă şi abia o aşteptam să vină într-o bună zi, să o descos, să îi aflu farmecul acela care parcă o învăluia ca într-o umbră deasă de ceaţă.
Dar a trecut mult timp. Dochiţa era plecată din bordeiul ei de lut, pe undeva, prin lumea largă.
,,O fi murit...gândea mama cu voce tare. Cini mai ştii pi undi-i putrizăşti trupul?,,. Saraca.
Însă, într-o noapte năprasnică de iarnă, când vântul şuiera ca un turbat, am auzit bubuituri în uşă, apoi ciocănituri insistente în fereastră:
-Ţăţucă, striga femeia cu glasul cutremurat de frig, dă drumul!! Sunt eu, Dochiţa!
-Doamne, spune mama, aprinzând pe bâjbâite lampa...Cum di-o fi ajuns,saraca, pi vremea aiasta, în miezul nopţii, tocmai aicia, la marginea câmpului.?
Şi îi deschide grabnic.
În cadrul uşii se arată chipul, încă păstrând urme de frumuseţe, al unei femei cu îmbrăcăminte precară.
Un palton ros îi acoperă trupul slăbit, o bertă îi ascunde părul încâlcit şi din picioare îşi scoteau botul crăpat nişte ghete scofâlcite.
Femeia are ochii aprinşi.
Genul acela de ochi care ştiu a privi bărbatul, pentru că aflasem destule poveşti despre bărbaţii care îi treceau pragul bordeiului, când se lăsa întunericul pe uliţele satului.

Dochiţa a spus ce a spus, apoi mama i-a zis să se culce în patul de lângă fereastră.
A doua zi, nouă, copiilor, ne împarte gumă de mestecat sub formă de tigaretă. Mama o ceartă. Dochiţa râde:
-Taci, ţaţaie, că asta e gumă. Se mestecă. Uite-aşa...
Începe a mesteca, clămpănind ca o iapă încă în putere.
Şi noi mestecăm guma, cu toţii, deodată, ca la comandă, admirând-o, în ciuda dizgraţiei, pe femeia asta puţină la minte, apărută în miez de noapte şi care ne adusese aşa minunăţii, până atunci nemaiştiute.
Mama primeşte în dar o basma neagră înflorată, dar îi spune cu bândeţe:
-Doamne, trebuia să mai cheltui şi cu mine...Trebuia să îţi iei ţie ceva de încălţat, Dochiţă, că ţi-o fi frig...
-Vai, ţăţucă, tu ai fost ca o mama pentru mine. Da` cum o murit bădiţa?
Mama dă să se încrunte.
-O murit că i-o venit moartea...Ce-s eu de vină? se întreabă ea, parcă pe sine.
Cândva, uzisem o poveste despre tata şi Dochiţa.
Se spunea că într-o zi, pe când mergeam cu toţii la câmp, ei ar fi rămas împreună, mai mult decât ar fi fost nevoie, în casă...
Mama ne întreba, prostită, neţinând cont că suntem doar nişte copii şi mai ales că suntem copiii lui:
-Oare să fie aşa de nebun, să se încurce cu proasta asta?
Pe atunci nu aveam idee cum ar putea să se încurce tata.
Pentru mine era eroul, era neegalul vreunui bărbat. Şi dădeam din umeri, în necunoştinţă de cauză. Lucrurile, cu adevărat, le-am înţeles mult mai târziu, Şi acum văzând-o pe femeia asta, încă frumoasă, toate vorbele mamei m-au răscolit. Nu aş fi vrut ca tata să fie ca toţi oamenii. Aş fi vrut ca Dochiţa să fie bătrână, uscată şi urâtă, şi el să nu o placă nciodată.
Dochiţa curăţă nişte peşti,. Solzii parcă zboară prin cameră. Părul i se umple de fulgi strălucitori. Mama o ceartă:
-Tot nebună ai rămas!! Mai uşor, că nu te zoreşte nimeni...
Dochiţa scoate guma din gură şi mi-o întinde.
Sunt puţin scârbită şi dezgustată, dar parcă cineva ascuns într-o umbră mă obligă. Iau guma şi încep să o mestec.
Are gustul sărat, de timpuri apuse...