un sistem găunos

de la o vreme încerc să ajut o fetiță de 9 ani să facă față unei severe inadaptări la condițiile sociale care i se impun și la care cu greu face față.

pe scurt, fetița suferă de o dislexie în fază medie și cu greu reușește să se acomodeze ritmului alert în care predă învățătorul și cerințelor greoaie pe care i le impune programa, care după părerea mea ar trebui să fie una adaptată.

într-o zi mohorâtă de toamnă am întâlnit-o pe Andreea, o fetiță speriată, oarecum suspicioasă, extrem de introvertită, cu o stimă de sine destul de redusă.

convinsă fiind că nu e deșteaptă ,,pentru că așa a zis Domnul(învățătorul),, nici nu mai încerca să găsească soluții unor probleme pe care sigur le-ar putea rezolva și singură, ci se mulțumea să copie tema scrisă de tatăl ei pe o foaie.

este brunețică, drăguță, are o gropiță adâncă și simpatică în obrazul drept pe care nici nu i-o observasem la început, pentru că îi apare doar când zâmbește.

auzind că sunt solicitată să ajut ,,un copil cu probleme,, mă așteptam să fiu îndelung analizată și studiată.

gândeam că poate își dorește o prezență impecabilă, de doamnă și m-am îmbrăcat cu ce aveam eu mai decent prin umila mea garderobă.

uimirea mi-a fost pe măsură. pentru că în timp ce vorbeam și o întrebam dacă ar dori să mai vin pe la ea, fetița a spus un :daaaa! prelung și am înțeles că trecusem ,,proba de foc,,.

evident că am studii de specialitate și chiar o lucrare de cercetare făcută pe probleme de adaptare școlară la elevii cu rămâneri în urmă, însă după evaluarea precară făcută pe loc mi-am dat seama că mă angajam la ceva foarte greu.

dar în doua luni de zile Andreea a învățat să zâmbească, e mai coerentă și mai ordonată în gândire, scrie la nivel de clasa I, fază terminală, deși e in clasa a III-a și a început chiar să dea unele răspunsuri surprinzătoare la școală.

mereu îi duc ceva scos de pe internet care să atragă atenția și simpatia colegilor, colegi care o cam ocoleau, pentru că domnul mereu o certa că nu reușește să facă una sau alta...

împarte cu toți ei toate desenele pe care i le duc, toate lucrările pe care le confecționez cu ea, din hârtie. îmi dau seama că e un suflet curat și bun și poate numai Dumnezeu a făcut posibil să o întâlnesc, să îi zâmbesc, să o ajut și să o redau lumii ,,puțin vindecată,,.

misiunea mea e grea. caut mereu materiale despre dislexici și colindând pe site-uri mi-am dat seama că trebuie să mă ajut singură ca apoi să o ajut pe ea.

ONG care, chipurile, sprijină copii ca ea, care spun și declară multe,  fac numeroase campanii, strâng fonduri uriașe, nu o vor ajuta pe Andreea, nici pe copiii aflați în situația ei. 

,,dislexicii nu există, declară cu zâmbetul pietrificat doamna Apreotesei de pe la minister,,. la ce bun să se risipească fonduri pentru a forma cadrele didactice să facă față unor asemenea situații când ei nu există.

 trist și fals.

 România și-a abandonat copiii cu asemenea probleme, i-a condamnat și în vechiul regim și în regimul acesta democrat, prosper, nu?

am contactat ONG de profil pe internet încercând să îi conving să îmi trimită în format electronic niște materiale pe care aș putea să le folosesc, dar nimeni nu m-a ajutat, deși le-am explicat situația nu mi-a trimis măcar o fișă cu exerciții de corectare a scris-cititului. ba mi-au solicitat sume uriașe pe niște ghiduri de specialitate. teoretic știu și eu multe lucruri, nu îmi doream decât niște fișe concrete pe care le aplică domniile lor, specialiștii, copiilor cu aceste probleme. 

dacă aș deține aceste informații nu aș mai bâjbâi pe internet. dar se pare că o să mai bâjbâi însă cu folos și fără să plătesc ghiduri care îmi vor explica doar cauza și nu îmi vor oferi soluția.

atunci mi-am luat la rând cursurile de la facultate și am studiat ca pentru un examen serios. apoi mi-am amintit ca prin vis tot ceea ce ne zicea distinsul profesor, cercetătorul pedagog Ion Roman la cursuri despre eventualele cazuri de copii dislexici și metodele cele mai eficiente pe care le putem folosi pentru a-i ajuta.

pot spune că am mai dat un examen în fața mea, și ceea ce am lucrat până acum consider că a fost un succes real.

astăzi i-am făcut cadou un telefon modern pe care mi-l cumpărasem anul trecut cu mulți bani.

avea un program de scris cu un creion special și am observat că Andreea era mereu atrasă de el. îi plăcea să scrie și să deseneze pe acel panou de desenare. eu am un Nokia de vrei 10 ani și încă îl mai pot folosi. polițistul comunal mi-a zis într-o zi, când l-a văzut pe catedra din cancelarie, că eu cel mai ,,tare,, telefon, adică singurul care nu poate fi interceptat de serviciile secrete. deci pot vorbi ce vreau și cu cine vreau că oricum nu mă aude Nimeni...:)

când i-am dăruit telefonul, Andreea a sărit în sus de bucurie și m-a îmbrățișat.

era o căldură și o sinceritate în acea îmbrățișare cum nu am mai întâlnit.

uneori sunt foarte obosită pentru că plec la ea foarte târziu, după ce îmi termin orele și mă supăr când nu vrea să își termine mai repede sarcinile pe care i le trasez. 

am înțeles și de ce devine din ce în ce mai lentă în lucru: 

mi-a mărturisit că îi e frică să nu plec prea repede acasă și că și-ar mai dori să stau la ea mereu.

 își mai dorește, îmi spune ea zâmbind cu capul aplecat, ca domnul ei să trăiască 100 de ani, dar ar mai vrea și ca eu să trăiesc 200 de ani. 

i-am răspuns că nu îmi doresc asta pentru că aș fi prea bătrână și prea urâtă la 200 de ani și nu m-ar mai place așa de mult și am râs amândouă imaginându-ne portretul meu la acel timp prelungit, prelungit.

știu că am devenit un ,,ceva,, extrem de important pentru ea. cred că nici nu realizez cât de importantă sunt acum pentru ea.

îmi doresc să fiu sănătoasă, să am răbdare și să o scot din ghearele acestei cumplite neputințe care acum nu o mai macină atât de mult, dar există, încă o simt acolo. în trupușorul ei.

deja conștientizează că poate să facă unele lucruri singură și uneori îmi zice:

-nu îmi mai explicați, doamna, că știu ce am de făcut!

mă bucur ca un copil de bucuria ei.

notele i s-au îmbunătățit câtuși de puțin. pașii sunt mici, dar vizibil.

câți copii nu sunt în situația Andreei?

câți copii nu aș putea ajuta?

doar că un sistem găunos nu înființează centre specializate, gratuite, în care asemenea copii captivi în ghearele unei deficiențe să fie ajutați, iar cadrele de specialitate să își ofere ajutorul într-un cadrul legal, pentru că eu  prin demersurile mele încalc de fapt și de drept un principiu deontologic strict și bine stabilit.

există cabinete speciale unde părinții sunt puși în imposibilitatea de a plăti cât li se cere și mă refer la un minim de 80 de lei pe o ședință de o oră, iar eficiența poate fi de 10 ori mai mică decât într-un alt cadru, mai prietenos și lipsit de ,,fițe intelectuale,,. nimeni nu o să îi ceară cont specialistului de ce nu evoluează un copil, pe când în celălalt caz ești tu mai implicat pentru lucrezi pentru copil din pasiune, nu doar pentru bani.

dar doamnelor, domnilor nu îmi cereți taxe și impozite nici o mai căutați pe Andreea pentru că ea există numai în mintea mea.

și totuși peste câteva ore voi merge din nou la ea.  :)