măsura mâinilor noastre
nu ne mai încăpea
în piele sângele ne clocotea
poate cântăreaţa de jazz
în sfârşit a adormit
poate inimile noastre nu vor mai fi
sfâşiate anunţându-ne din clipă în clipă
pieirile un cineva foarte foarte imprevizibil
ne trecea prin faţă
ocolindu-ne
privirea
ne făcea
foarte foarte mici
aproape copii
duceam în mâinile
micşorate cerul
cât de roşu
cât de nefiinţă
puteai să îmi fii
omule de ceară
omule de lut
gând al gândurilor mele
de demult
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu