se sfărâmau pașii de sticlă
peste cărările dumbravei de argint
și-atunci am vrut să îți scriu
cel mai frumos poem din lume un
poem cu palmele deschise chiar dacă
noaptea își curgea răceala peste noi
lumea ar fi crezut că sunt nebună
stigmatizată ciudată doar nu degeaba
zâmbeam așa ironic eliberând prin colțul sufletului
herghelii zburdalnice de fluturi cu capete de taur
ucigătoareooo ar fi strigat umplându-mi buzunarele
cu pietre ascuțite aș fi surpris pădurile când dorm
o da aș fi putut să mor așa de formă
și-a doua ca și prima oară
ți-aș fi promis cel mai
frumos poem din lume
dăcă mi-ai fi deschis când am
bătut cu pumnii înroșiți
în poartă
în altă poartă
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu