e noaptea ca un râu cu
malurile ridicate
un întuneric se trezește și
îmi presară
flori de ceară
femeia albastra aruncă
flăcări blestemând e
prea târziu iubite
nu pot să-ți fiu decât
un treacăt iluzoriu cu genele topite și tu mă
tragi în piept fără să-ți pese
fumezi prin mine același scrum
chemând obrazul să îmi împletească
sub coline umbra de nălucă solitară
e miezul nopții ca un râu
ies fantomaticii să șteargă
de nisipul zării tălpile-nspinate
îmi sângerează spatele
și trupul albastru mi se
scurge prea curând
dar mă adun necunoscutule de plumb
și-am să (re)nasc
și-am să-ți trăiesc
acolo unde înserarea nu
mă mai poate atinge am
să mă cațăr somnambulic
pe valul cel de foc
fără de mare
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
păianjenul îmi înfășura o pânză împrejurul gurii scuipând-o în grimase mă fixa hipnotic. amintirile începea... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu