marți, 17 aprilie 2012

femeia albastră

e noaptea ca un râu cu
malurile ridicate
un întuneric se trezește și
îmi presară
flori de ceară
femeia albastra aruncă
flăcări blestemând e
prea târziu iubite
nu pot să-ți fiu decât
un treacăt iluzoriu cu genele topite și tu mă
tragi în piept fără să-ți pese
fumezi prin mine același scrum
chemând obrazul să îmi împletească
sub coline umbra de nălucă solitară

e miezul nopții ca un râu
ies fantomaticii să șteargă
de nisipul zării tălpile-nspinate

îmi sângerează spatele
și trupul albastru mi se
scurge prea curând

dar mă adun necunoscutule de plumb
și-am să (re)nasc
și-am să-ți trăiesc
acolo unde înserarea nu
mă mai poate atinge am
să mă cațăr somnambulic
pe valul cel de foc
fără de mare

Niciun comentariu:

ermetică

suntem închiși în cercuri de foc tăcerile noastre se întretaie în cuțite de cuvinte aruncate pe asfalt încă nu s-a împlinit sorocul Doa...