lăuntrică

m-am desprins din geana
ruginită a nopții în mantie de cer
am îmbrăcat iar gândul
și am pornit târâș pe drumul morții un trup diform îmi
locuiește trupul îndesându-mi
cioburile-n coaste miros a neputință.
un ochi albit deschide ușa lumii să mă
privească a noapte ce cade liniștită.
clipesc luminile cu picături de pace,
un strigăt sfâșie retina
nu mai e strigăt de colină,
ne/liniștea se lasă ca o mamă
alungată din adăpostul nimănui/și ea-mi
alintă fiii cu firele de iarbă putrezite.
(să fugi!)
dar stau femeie autistă cu umbrele săpate-n piatră
ascund în stâncă inima de fiu și-mi sprijin
stâlpul de la poartă cu întunecatele
jivine sculptate-n nourii de suflet.
un trup diform
mă locuiește
...încă.