marți, 27 decembrie 2011

lăuntrică

m-am desprins din geana
ruginită a nopții în mantie de cer
am îmbrăcat iar gândul
și am pornit târâș pe drumul morții un trup diform îmi
locuiește trupul îndesându-mi
cioburile-n coaste miros a neputință.
un ochi albit deschide ușa lumii să mă
privească a noapte ce cade liniștită.
clipesc luminile cu picături de pace,
un strigăt sfâșie retina
nu mai e strigăt de colină,
ne/liniștea se lasă ca o mamă
alungată din adăpostul nimănui/și ea-mi
alintă fiii cu firele de iarbă putrezite.
(să fugi!)
dar stau femeie autistă cu umbrele săpate-n piatră
ascund în stâncă inima de fiu și-mi sprijin
stâlpul de la poartă cu întunecatele
jivine sculptate-n nourii de suflet.
un trup diform
mă locuiește
...încă.

2 comentarii:

Unknown spunea...

un trup diform
mă locuiește
...încă.


Da, asa e, suflet, si-om vedea noi colo mai incolo, mai peste ani, dar puterea sta tocmai in neputinţă. Doamne ajuta!

Lumea din oglindă spunea...

multumesc de trecer, Ionela,
mereu ne dorim mai mult decât putem ...cuprinde. cu drag

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...