citesc levantul mă așez mai bine în pat să
lustruiesc simțurile verzi albe cenușii îmi
așezi florile în vaze incolore
privești cu mine umezeala care le
pătrunde în fibră
ca o moarte filmată cu încetinitorul
bucură-te
se dezbracă iar grădinile de
osemintele putrezite îmi șoptești
era odată sub pământ
un poem care ne plimba
pe Loara sau poate pe Sena nu știm
mirosea puternic a haine râncezite și
a visuri înecate
citesc levantul
mă așez cât mai bine
în luntre lângă tine și trecem pe neștiute
dincolo de linia violacee
e liniște atâta liniște că au
început și venele să
ni se zbată
sângele țâșnește din piepturi
ca o fântână arteziană sau
ca o inimă care a făcut
implozie sub bluza mea albă de mătase
te-ndeamnă la un război al
umbrelor de ceară
citesc levantul...mângâi cu colții
fiara care ți-a adormit
cu labele sub creștet și
mă aștern covor de frunze moarte
în inima ta pustie.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
foșnetul din tine o să îţi acopere ochii în prag de noapte singur cu umbra ta îmbrățișând albastrul cerului întunericul o să se scurgă ... -
Vara, uneori, când se făcea duminică dimineaţa, tata ne îmbrăca frumos şi ne suia în căruţă ca să ne ducă la bunica de la Mileanca. Era c...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu