lupul urlând

ploaia de frunze și flori roze îmi
străpunge pieptul în șase
colțuri de stea
tu lasă-ți genele
deschise în umbra
Lui
se scaldă și lumina halucinantă a
lunii cu colții cenușii de plumb


se preling înserările
pe lângă zidul obsesiv
aduc de veacuri ofrandă/trupul tău
repetiv
iată se izbește
se izbește de caldarâm

„a murit din prea multă dragoste stoarsă cu unghiile din oase” ziceau bătrânele de după garduri înalte ochii lor par azi ochi de pisică bolnavă
agonizând

ai auzit vreodată lupii urlându-ți în tine cu boturile
înfipte
în ceafă cu gheara zimțată sfredelindu-ți obrazul?
buzele-ți plesnesc în șuvoiul albastru omul
cameleon ca un burete
te absoarbe râgâind

încearcă fuga cu zilele în buzunare cu
noaptea în talpa dreaptă
vulcan ingrat de negând
câțiva pași la răsărit
se arată apusul
simți?
lumea se scufundă
cu picioarele în tine
privirea lovește
ba simte
când o atingi se face felină
amorțită ghemuită și rece
torcând
la capăt de pădure
...fluturii din tâmpla mea stângă
te inundă cu noaptea din mine întrebând:
„ai auzit în tine
vreodată
lupul urlând?”