furia cea uscată de pe frunze

suflete al meu
anaximandru
nu e șoapta oare un imn
îngenunchiat al tăcerii?

nu te-ntrista că am să
îți scot umbrele de prin
hambar în altă vară
să se hrănească
în voie din alte umbre
mai subțiri și mult mai ascuțite nu mă
striga dacă îți va înțepeni și soarele
deasupra cerului iar de izvoarele
vor umple sita lumii cu rugăciuni eu
am să împodobesc cu razele albastre
penajul meu de pasăre fugară văduvită
și voi găsi lumini înfometate
peceți pe fruntea adormiților
cu masca de argint

un alt mister
o să vâneze șoarecii
cu ochelari de cal din catacombe
și pieptul meu mărunt îi va deschide calea îngerului palid
să se coboare pe fruntea templierului nebun să mai semneze un ordin
mort sau să înjunghieze scutul cu săbii de lumină o să-mi dezlănțuie în vene furia cea uscată de pe frunze și pe obraz va scrie cine sunt
un înger de întuneric ce se scaldă în lumină?
sau pata plânsă dintr-un ochi nătâng?

dar vezi tu suflete al meu anaximandru
nici un calcul nu îmi poate spune unde mă aflu acum sau unde suntem
nici dacă ni se preumblă pașii pe același drum

și totuși uneori mai ești și aici
urc spre muntele sinai la braț cu tine
o da cu tine un gigolo cu studii calculate
pe care uneori transpiră nimicnicia și nimicul
utopic urc și urci scuipând