sâmbătă, 24 decembrie 2011

Levantul- fragmente, de Mircea Cartarescu

Levantul

fragmente

de Mircea Cărtărescu

din cîntul al şaptelea

“De ce din umbra-mi ai fugit?
De ce n-auzi chemarea-mi?
În crângul vechi şi liniştit
Să vii o clipă baremi,


Şi lin al apei scânteiat
Să-ţi lunece pe pleoape-ţi...
În tristul somnului regat
Intrarea să o capeţi.


Tu pleoapa ta o-nchide blând
Sub crengele-n murmure
S-auzi doar stele lunecând
Pe vârfuri de pădure.


Şi feţei tale-ntoarese-n vis
O zână să-i răsaie,
Sub văl e chipul ei închis
Şi pletele bălaie.


Uşor ca umbra a păşit
P-a apelor oglindă
Şi-a-ntins a mâinii licărit
De mână să te prindă.


Dar ochiul ei cu gene lungi
E rece cum e gheaţa.
Din creştet vălul i-l alungi
Ca să-i descoperi faţa.


Şi inima-ţi îngheaţă-n piept
Şi te îneacă plânsu-ţi:
Cu ochii goi se uită drept
La tine, singur însuţi.


Şi te deştepţi apoi din somn
În vuietul de ape...
O, vino iar, al umbrei domn,
Aproape, mai aproape...”


Aşa mă ispitea odat
A codrilor mireasmă,
Ce inima mi-a sfârtecat
O turbure fantasmă.


De-atunci strein prin lume trec
Cum peste mare luna,
Şi-mi vine-un gând: să mă înec,
În valuri, totdeauna.


Să zac sub apele pustii
Închis pe veci în raclă,
Vegheat de-o stea ce-o răsări
Pe boltă, ca o faclă.



[...]

De ce nu-s singur şi nefericit?

Tu îţi făcuseşi din mine un schit
Săpat în hoitul meu, Părinte,
De-ţi înălţam în piscuri crucile sfinte.
Cu tine ca un preot în altar,
Mă învăleam în cergi de har,
Singur pe stei, lângă stele,
Aducându-ţi mulţumirea nefericirii mele.
Nu venea nimeni ca să bocească
La uşă cu scrisoare-mpărătească
Şi nimeni n-auzea ca să vie
Clopotul meu de pâslă, ceaţă şi hârtie,
Iar mâna Născătoarei, cu zmaralde,
n-o năclăiau buzele calde
ale nici unei femei de plugar.
Uscat îţi stam la hotar,
Fără un mugur, făr-o ciocârlie,
Fiindcă ştiam, Părinte, c-aşa îţi place Ţie.


Doamne, stihia nenvinsă a vieţii mele!
Eu am vândut lumina ta de stele
Şi m-am ticăloşit:
Am minţit şi am tâlhărit.
Icoanele le-am stricat,
Care cu har le-ai fost încondeiat,
Am noroit cu cizmele stranele
Ce le luminaseră icoanele,
Am destrămat patrafirele
Să le zmulg odoarele şi safirele
Şi-am smuls cu jungherul boabe de mărgărint
Din gingiile de argint
Ale chivotului cu lucrătură.
Pe la chindii, iubita ta lepădătură
A dat drumul înăuntru la o femee
Cu idoli în braţe, cu Baali şi cu Astartee
Venită din râpe şi smârcuri,
Sulemenită pe sfârcuri,
Şi cu ea s-a încolăcit
Chiar în altarul tău preasfinţit.
De-acum schitul geme de flori,
De cintezoi cântători,
De ceruri blajine.

Doamne, aruncă-ţi trăznetul peste mine !



[...]

Numit ţinut, grup simplu, falsă landă
La soarele pontifical întors.
Plug străveziu în recea Helgolandă
Văditului tras cu compasul, tors.


Retează emisfere, netezeşte
Lunulele spre planul sterp, mai pur.
Minune ! Sfânta nu mai dogoreşte.
Mareea Lunii creşte la Mercur.


Aici triumf? În spirit, unic, plugul
La valea divulgată s-a ciobit.
Triumf revers, cum al planetei crugul,
Recesie , dar rai şi nenuntit.



[...]

M-am retras într-o peşteră
Şi număr stelele căzătoare.
Dumnezeule, încotro ai plecat?
Cerul e gol de tine,
Piatra e stearpă, greierii tac, iezerii s-au uscat
Ca nişte pleoape de bătrâni.
Morile lasă umbre de îngeri,
Umbre roşii fără nădejde.
Elohim, unde sângeri?

Cerbii din codrii româneşti au pierdut
Pe cărări de velinţă oarne şi lacrmi.
Mi-e gura arsă.
De nu m-aş fi născut niciodată
Poate sufeream mai ăşor lipsa ta,
Şi poate-aş fi iubit noaptea netulburată.

Dar aşa , la ce bun cocoşii cu penele,
Şi cum să săruţi miezul florii de mac?
Mă zvârcolesc ca şarpele în umbrele asfinţitului
Lângă fântânele ce desfac
Ochii pământului, mitului.

Şi când cu părul plin de stele căzătoare
Mă adâncesc pe cărările somnului,
Elohim, tot pe tine te caut.
Atunci paşii tăi îi aud şi îi număr
Şi-mi pare
Că o lumină mare vine în peştera mea
Şi-o pasăre măiastră îmi adoarme pe umăr.



[...]

Deodată mi s-a făcut moarte
cum altora somn li se face.
şi cum lor li se îngreunează ochii
aşa şi mie mi se îngreunează inima.
Atât inima îmi ajunge de grea
că o scap dintre coaste
cum aş scăpa-o dintre degete.

Şi chiar atunci vine îngerul.
- Ce-ai făcut, bă, cu inima ta?


Aripile lui sunt ţurţuri de gheaţă.
În sprâncene are ţurţuri de gheaţă.
Mantia de pe umeri din ţurţuri de gheaţă-i ţesută.


- Ai dat-o la porci s-o mănânce
ai dat-o iepurilor să o roadă
ai dat-o la cârtiţe să îşi sape în sângele ei tunele.
Ai sângele plin de cârtiţe, bre,
nu vezi că ai sângele plin de cârtiţe?

Stăteam în faţa lui cu coastele desfăcute
şi el tot lopăta din aripi de ţurţuri.
Lopăta, lopăta, până când
a izbit cu aripile luna
şi-a dat-o jos
şi-a călcat-o cu tălpile
până când
a stricat soarele şi planetele
până când
a ruinat sentimentele.

- Nu, nu , i-am răspuns
fâlfâind şi eu din coastele desfăcute.

Dar deja el povârnise cu aripa
şi zdrobise cu talpa toate cuvintele.

- E toamnă, a mai zis îngerul
lopătând,
lopătând...

[...]


din CÂNTUL AL DOISPREZECELEA

[...]

Gene în gene staţi şi buze-n buze
Întorşi cu carnea, venele-n afară,
Surzi la troznirea lumilor confuze.

În staţii triste de autobuze
În hanuri dintr-o viaţă anterioară,
Gene în gene staţi şi buze-n buze.

În săli de seminar sau la partuze
Vă-mbrăţişaţi, vă contopiţi, de ceară,
Surzi la troznirea lumilor confuze.

În faţa ţevilor de archebuze
Prin boală, prin ruină, prin ocară
Gene în gene staţi şi buze-n buze.

Mor galaxii ca pe nisip meduze,
Închise-aveţi ureche, pleoapă, nară,
Surzi la troznirea lumilor confuze.

Eterni amanţi, încinşi ca nişte duze
Prin care jetul vieţii rupe-afară,
Gene în gene staţi şi buze-n buze,
Surzi la troznirea lumilor confuze.

Niciun comentariu:

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă trecem printre linii ascuțite în semne literare trecem peste un pământ de fluturi congelați tropăim cerându-ne dreptu...