floare de lotus

norii de ceară învăluie-n fum turnurile
înalte în care domnițe cu zâmbete învechite și
ochii ca niște torțe arzânde decupează
capete din piatră și aripi
de șoimi.

tu îmi deschizi poarta castelului de
dincolo de timp
îți scuturi cenușa din oase și
îmi surâzi cu maxilarul dezgolit faci
semnul tainic
arătându-mi mulțimile mărunte cu palmele tale desfrunzite îmi
atingi fără de voie sânii eterici/cuiburi marmorene de (ne)iubit încât
simt o durere în ceafă de
parcă aș suferi de sindromul stockholm.

(fața ta se ascundea
în undele înserării
nu mai puteam să strig)

„intră femeie cu suflet prigbeag în praguri de iarnă (re)găsit! castelul, de multe veacuri, te-așteaptă. aici viața s-a stins și semnele de întrebare n-au cum să te mai roadă...”
cine-a vorbit? întreb munții din zare și
îmi răspunde valul mării, răgușit.

deschid larg ochii cu iriși însetați
dragostea e tot albastră
închid ușa timpului mărunt și
îngrop la rădăcini scutul spada
armura îmi creștea ca
o nouă piele solzoasă pe de desubt
omul tavernelor îmi mângâia obrazul mi
se deschidea în floarea de lotus așternând
năframa care-a șters păcatul
cer băștinașilor să îmi așeze mâinile în cruce
să-mi răsădească pe spinare o
altă stea măruntă mult
mai albă.

o,enigmatica mea stea
călătoare, arată-i calea prin adâncuri,
sunt tot aici cu miile de gânduri
înșirate pe sforile din curcubeu
așez cuvintele-n răscruce să prindă aripe de șoimi din piatră.