Nu ți-am atins, aseară, trupul?
Necunoscută fiinţa mea îți pare?
Ridică-te!
Nu sta pe aripa mea frântă!
Sunt pasărea albastră.
Mă zbat în geamul vieții tale,
Mă zbat fără-încetare…
Dar vreau să mă înalț
ca o zeiță-întruchipată…
Mi-ai frânt şi aripa cealaltă?
Nu pot?
Nu vrei să îţi mai bat în poartă?
Şi-încep să tremur,
Să îmi strâng pumnii şi sa plâng…
Aşa cum s-ar ruga o pasăre rănită,
Ce ştie, că de mâine, vei coborî-o în mormânt…
Ca să mă-împaci, tu-mi cazi în față,
Şi îmi șoptești ca pe-un sărut,
lăsat pe umărul ce ieri,
În poarta cea de fier s-a rupt:
-În noaptea asta, se deschide cerul,
Vorbesc şi animalele în şură,
Te rog, nu-nchide ochii…
Și lasă-mă să te sărut…
PE GURĂ…
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu